SOS! Centrele culturale ale Bucureștiului

Foarte puțină lume nu a rămas absolut perplexă la anunțul făcut recent de Primăria București despre desființarea/fuzionarea centrelor culturale din Capitală și plasarea lor sub un șef și o umbrelă comună la Primăria Capitalei, sub formă de „Direcție Generală Arte și Evenimente Urbane“.

Probabil că nu aș scrie acest articol dacă nu aș fi fost prezentă la consultarea organizată la ARCUB în legătură cu urgența organizării concursurilor de directori pentru teatrele din Capitală.

Întâlnirea cu primarul Ciprian Ciucu mi-a inspirat, pe de o parte un déjà-vu, pe de altă parte, încrederea că actualul edil ascultă și vrea să înțeleagă dacă ceva nu este bine, așa cum l-a gândit inițial. Asta mă determină să aștern pe hârtie o reacție despre ceea ce, personal, cred că este o gravă eroare de judecată și de abordare în privința centrelor culturale din Capitală și, în mod special, în privința ARCUB.

Ideea de a reorganiza eficient și cu sens și misiune complementară aceste instituții publice ale Bucureștiului nu este nouă. Ea e prezentă și în rapoartele și documentele deja publicate în 2016 ale strategiei orașului și a fost evocată la fiecare preluare a responsabilității unui nou primar, de când centrele municipale s-au înmulțit.

E important de observat însă că ARCUB există din 1996, Proedus din 2009, Creart din 2011, Centrul pentru Tineret din 2016, Lumina și Expoarte din 2018, Școala de Arte e fosta Școală Populară de Artă, iar Centrul Dalles – pe care această desființare, în mod bizar, nu îl include, a primit statutul actual în 2019.
Așadar, ARCUB există de 30 de ani, pe care îi sărbătorește în 2026. Nu pot să nu mă întreb cât de serioasă e inițiativa de a-l desființa și fuziona cu alte instituții fără vreun studiu sau consultare prealabilă, fără un plan clar al integrării și al tranziției și fără discuții serioase despre felul în care va funcționa o nouă direcție administrativă dedicată culturii, compusă pripit și eclectic?

O desființare fără o verificare asupra modului în care se va face efectiv fuziunea administrativă între toate aceste centre – mai puțin Dalles – nu poate fi numită altfel decât haotică sau comasare administrativă abruptă, cu un important risc de disfuncție instituțională pe lungă durată. Consecințele, așadar, vor fi negative în realitate, oricât de promițător economic pare asta pe hârtie sau în cabinetele administrative ale primăriei.

Sistemul cultural actual din București este fragilizat la maximum, mai fragil decât oricând, de fapt. Gurile de aer pe care le mai are la București sunt AFCN și centrele culturale ale municipiului. În ce fel comasarea lor va produce efecte pozitive nu văd și, îmi permit să spun, nu vede nimeni dintre operatorii culturali activi și informați – instituții, artiști, manageri – din Capitală.
Întrebarea se impune: pe ce s-a bazat, în mod riguros și obiectiv, această decizie și cum va fi ea realizată fără blocarea, pentru un timp îndelungat – suntem deja în aprilie 2026 – a resurselor, și așa reduse, alocate organizațiilor care profitau de existența acestor centre? Ce studiu minim de impact a fost făcut pentru a vedea dacă o atare comasare e profitabilă locuitorilor din București și țesutului cultural general al Capitalei?

Cine își va asuma concret faptul că, odată desființate, aceste centre nu vor mai putea recupera patrimoniul de parteneriate, experiența și încrederea câștigate în ani, lăsând baltă un public și o comunitate profesională și de audiență greu câștigată? Un oraș dezvoltat sustenabil și într-o logică integrată, un oraș „smart”, este un oraș unde ancore culturale cum e ARCUB sunt plăci turnante ale energiei comunităților foarte variate din care e compusă metropola.

Știm foarte bine ce s-a petrecut de la comasarea Operei cu Opereta la București și cât de dezastruos ar fi fost ca Centrul Național al Dansului să fie comasat cu Opera. Ambele decizii aveau la origine un raționament pripit, pur contabil. Opereta nu și-a mai revenit, iar CNDB continuă să fie un loc efervescent, cosmopolit și modern, extrem de atractiv pentru publicul tânăr, tocmai pentru că, din fericire, comasarea nu s-a produs.

Nu în ultimul rând, să privim în ce măsură centrele culturale ale Bucureștiului sunt, în primul rând, locuri de întâlnire intime și necesare, conectori și spații profesionalizante, nu doar organizatori de evenimente.

În acest sens, ARCUB e un exemplu puternic și de neînlocuit. Instituția este un loc de mediere culturală reală. Exemplele sunt foarte multe și le enumăr la întâmplare. Recenta stagiune internațională de teatru, oferta de formare profesională pentru managerii culturali, organizarea expoziției Dali și a primei expoziții interactive despre artă și gaming sau deschiderea la București a retrospectivei Dan și Lia Perjovschi – prima și cea mai amplă pe care o realizează artiștii în România – sunt tot atâtea momente dedicate legăturii culturale foarte diverse a instituției cu publicul orașului. Susținerea festivalurilor ca Street Delivery, Dâmbovița Delivery, Romanian Design Week sau Undercloud, producerea Spotlight și Străzi Deschise, parteneriatul anual cu festivalurile Enescu și Festivalul Național de Teatru, realizarea, în 2016, a strategiei culturale a Bucureștiului și pregătirea candidaturii pentru Capitala Culturală Europeană unde această candidatură a ajuns pe lista scurtă, și, nu în ultimul rând, call-urile recurente dedicate proiectelor culturale independente sunt emblematice. Ele oferă mărturia că organizația e o rețea și o platformă. Ea a construit un sistem de susținere complex și esențial pentru artele și cultura Capitalei. Hanul Gabroveni este o destinație pentru bucureșteni, iar excepționala sa renovare se datorează tot echipei care a reușit să consolideze un adevărat brand de oraș în 30 de ani.

Apoi, Centrul Lumina, cu atelierele și spectacolele sale de teatru, e un laborator necesar ieșirii din zona de confort a publicului.

Creart are o programare eclectică, dar propune artiștilor spații-laborator importante și este un loc în care tineri antreprenori culturali învață să medieze între artist și piață.

Proedus este un hub rebel, un vortex de învățare nonformală care oferă experiențe vii, transformând lecțiile în quest-uri interactive unde tinerii decodează lumea cu simțurile, nu cu pixul. Proedus e un centru multifuncțional deschis nonstop, cu bibliotecă, mediatecă și spații de soft skills, care propune misiuni de voluntariat la festivaluri și alte evenimente culturale.

Aceste instituții nu se joacă de-a incluziunea – ele o transmit și o impun, iar Bucureștiul are, de aceea, nevoie de ele.

Există complementaritate între ele sau suprapuneri? Da, și una, și alta. Dar este foarte greu să le compari altfel decât fiind obligat să constați că ARCUB e ca o navă-amiral pe lângă celelalte și că o fuziune decisă fără o consultare serioasă prealabilă este un gest pe cât de pripit și dezechilibrat, pe atât de riscant.
Autoritatea publică ar trebui să recunoască, în același timp, faptul că, deoarece în fiecare an bugetele sunt aprobate foarte târziu, posturile sunt blocate și incoerența și blocajele administrative se înmulțesc, aceste centre funcționează mereu pe avarie, și o spun în cunoștință de cauză. Mă uimește să văd cum reușește ARCUB în fiecare an să facă enorme proiecte, cu personal minim și fără plasă de siguranță financiară, ca și cum totul ar funcționa impecabil de la nivelul autorității locale.

Ei bine, asta se întâmplă pentru că în metabolismul instituțional al ARCUB s-au creat legături de fidelitate și de încredere, circuite incondiționale de pasiune, care nasc dorința ca toată lumea să se dăruiască până la limita energiei. Aceste legături prețioase și fundamentale, care nu pot fi încadrate în ROF și în fișa postului, se vor face praf la o fuziune prost gândită. Și, odată cu ele, capacitatea de producție și de punere în practică a proiectelor va declina. Sunt convinsă că așa stau lucrurile și pentru celelalte centre culturale din Capitală.

Îmi amintesc faptul că în anii 1990 ne luptam pentru descentralizarea deciziilor și democratizarea instituțiilor de cultură, și acum, peste mulți ani, recentralizăm și sărăcim Bucureștiul de acumularea de experiență și credibilitate greu câștigate de instituții care au avut curajul să definească pentru București relația dintre artă și democrație.

Aș invita, în concluzie, Primăria București să se oprească și să numere până la zece înainte de a lua o asemenea decizie. Apoi, să analizeze împreună cu cei direct implicați care este cea mai bună cale de urmat, una care să reducă din costuri fără să arunce în aer biodiversitatea greu câștigată a Bucureștiului cultural. Am toată încrederea că primarul actual va lua în seamă invitația.