Sunt plagiator, scoate-mă de aici!

Pentru reforma reală în domeniul educației, adică pentru schimbarea modelului vetust și clientelar de funcționare a administrației de resort, demisia lui Cîmpeanu e total insuficientă.

Corina Suteu 04.10.2022

De același autor

Era în 2011 când, ascultând știrile din România în biroul meu de la NY, tocmai izbucnise acel „scandal al vămilor”, despre care s-a scris apoi o vreme destul de îndelungată. Nu mai rețin anumite detalii, dar știu că m-a frapat să aud cum, la o anumită vamă, din 108 angajați, 104 au comis fapte de corupție.

Îmi amintesc ce am gândit atunci: dacă 104 din 108 au comis fapte de corupție, înseamnă că, în realitate, corupția este modul dominant de funcționare, ea e modelul de organizare devenit legitim. Deși mi s-a părut o concluzie cel puțin îngrijorătoare, nu realizam, după o viață dusă de 18 ani în țări străine, occidentale, că întâmplarea despre vămi oglindea, în mare măsură, situația generalizată a complicităților toxice care dirijează sistemele de putere din România. 

Oricât de supărați ar fi politicienii pe regizorii noștri de film pentru felul în care zugrăvesc realitatea țării - de la Marfa și Banii al lui Cristi Puiu și până la Soldații Ivanei Mladenovic, de la Filantropica lui Nae Caranfil și până la Câini al lui Bogdan Mirică și de la Bacalaureat al lui Cristian Mungiu sau De ce eu al lui Tudor Giurgiu, până la Imaculat-ul Monicăi Stan (asta ca să nu îi numim și pe documentariștii Alexander Nanau sau Alexandru Solomon, printre mulți alții)  - oglinda pusă de ei în fața relaționalului corupt al autorității în societatea în care trăim e una justă și demascatoare.

 Iar educația, pentru că despre ea am să vorbesc aici, e în centrul acestei alienări grave și programatice. Cele două mari tulburări recente în sistemul educativ pe care le voi comenta în cele ce urmează nu fac decât să o confirme. 

Ministrul învățământului, Sorin Cîmpeanu, a demisionat, după o lungă și concentrată presiune, iscată de investigațiile curajoase și intransigente ale Emiliei Șercan și susținută de grupuri de universitari, intelectuali, scriitori, artiști, activiști etc. Dar demisia aceasta, din păcate, nu reflectă decât o spaimă prezidențială, și poate că nu numai prezidențială, că interesele de la nivelurile politice înalte pot fi grav avariate prin păstrarea în funcție a unui plagiator dovedit. 

Ministerele noastre nu se susțin însă pe miniștri, și asta o dovedesc ultimii zbuciumați treizeci de ani, de-a lungul cărora funcția ministerială a devenit una dintre cele mai volatile, timp în care administrația din ministere - adică baza inerțială și birocratică ce rezistă și decide, în realitate, prin inamovibilitatea ei - a rămas aceeași. Cristian Preda a propus, la evenimentul-dezbatere de la Humanitas din 1 octombrie, un esențial decalog al lucrurilor de făcut pentru educație, iar Doru Căstăian a mărturisit, revelator, că pentru multă vreme, un dascăl ca el credea că e suficient să își facă bine treaba în clasă, de restul se ocupă, își spunea, cei care au această responsabilitate. Adică, aceia care au datoria de a crea cadre administrative și politici publice în educație, cadre bazate pe valori și pe conduită etice, nu pe minciună, plagiat și corupție, sub forme mici și mari. Dar dacă această a doua categorie înșală? Dacă ea dezvoltă (pe baza încrederii acordate ) forme de corupție care se instalează ca legitime în cultura unui sistem profund politizat - exact așa ca în povestea despre vămi?! 

Ei bine, atunci se produce o ruptură de raport definitivă între decidenți și calitatea lor profesională și morală și „actanții de conținut” ai sistemului, care nu mai pot să echilibreze derapajele etice, fiindcă și-au acordat, naiv și incondiționat, încrederea celor care, formal, îi reprezintă. Așadar, propagarea, de la un moment dat încolo, a imposturii la nivelurile decizionale și în administrație intoxică, gradual, orice raport profesional sănătos, bazat pe valori și conținuturi. Miniștrii vor fi schimbați ca niște pioni simbolici - țapi ispășitori asumați și indispensabili, fără ca problemele de fond să fie rezolvate. Nici măcar cele care se leagă de garanția competenței reale a următorului ministru, care poate că nu e un plagiator, dar există șanse ca el să fie la fel de rău-intenționat pentru necesitățile de reformă a educației în România. Sau să fie, pur și simplu, încă un executant de partid, deci un apărator de interese, nu de principii. 

Așadar, pentru reforma reală în domeniul educației, adică pentru schimbarea modelului vetust și clientelar de funcționare al administrației de resort, pentru realizarea consultării eficiente și credibile cu experți și profesioniști ai domeniului, înainte de a legifera, demisia lui Cîmpeanu e total insuficientă. Aparatul rămâne. Și aparatul e purtătorul, apărătorul și continuatorul memoriei toxice, sedimentate, a multelor compromisuri și neîmpliniri din sistemul actual al învățământului, la noi.

Nu foarte diferit stau lucrurile cu situația de la UNATC.

0

Deși zgâlțâită bine acum vreo șase ani de o punere în discuție a metodelor abuzive de predare ale unor profesori și a conflictului de interese de care au dat dovadă aceștia în conduita pedagogică, Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din București reușise, parțial, să își reinventeze o credibilitate. UNATC revine însă, brutal, în prim-planul dezbaterii din bula online, grație unei filmări mai vechi, decupată dintr-o emisiune a lui Măruță, în care profesorul Puiu Șerban și actuala lui soție, Alexandra Velniciuc, dezvăluie felul în care s-au cunoscut în facultate (el, profesor, ea, studentă). Actualul rector al UNATC e și el menționat în secvența cu pricina, cu reproducerea unor spuse lipsite de ambiguitate. Gradul de vulgaritate al secvenței e imposibil de reprodus. Urmărită, ea îl lasă indignat și perplex pe oricine află că acest om e cadru didactic la o universitate, oricare ar fi ea. 

Reacțiile apărute, în avalanșă: cea a universității, a foștilor absolvenți, cea a lui Liviu Lucaci (rector), cea a profesorilor mai tineri și cea a lui Puiu Șerban însuși, care dă și un interviu la Cultura la dubă, nu reușesc decât să oglindească o situație de blocaj moral în fața unei realități deja cronice în cultura de lucru cu actorii în formare de la UNATC. Cu generațiile trecute și cu traumele lor nu se mai poate face nimic, iar conjunctura prezentă este, în mod evident, marcată de familii de gândire aflate în ciocnire liberă de principii pedagogice, dar reunite de aceeași grijă, pragmatică, de a nu submina credibilitatea instituției de învățământ de unde își câștigă fiecare pâinea și își consolidează statutul. 

Situații de felul acesta, grav cronicizate, cer, în cazul companiilor private, un audit extern. În cazul UNATC însă, cine să îl facă? Și dacă, de acum înainte, s-ar instaura un regim de toleranță zero față de comportamentele calificate drept abuzive și s-ar crea câteva comisii de etică atotputernice, la ce ar servi asta, fără ca aceste comisii să dovedească și discernământul obligatoriu în cazuri de mediere a unor situații complexe de criză și să aibă, pe lângă de comportamentele calificate drept abuzive și s-ar crea câteva comisii de etică atotputernice, la ce ar servi asta, fără ca aceste comisii să dovedească și discernământul obligatoriu în cazuri de mediere a unor situații complexe de criză și să aibă, pe lângă instrumente de sancțiune bine și complex gândite, obiectivitatea exterioară necesară?! Realitatea tristă este că nu există pârghii eficiente în sistemul de învățământ și în administrația lui pentru a răspunde unor asemenea, fundamentale, provocări. Ce ne garantează că, după ce acest model abuziv și discreționar bazat pe sexism va fi înlăturat, nu va apărea un model abuziv bazat pe ideologie, nepotism sau alte criterii anti-calitative, pentru a fi acceptat ca student la UNATC.

 

Ei bine, nimic nu ne garantează asta. Autoritatea formală a ministerului nu e dublată de una simbolică, prin care intervenția sa ar putea avea un efect de mediere și de reper de conștiință în asemenea cazuri. Ce reper de conștiință poate oferi un minister până nu demult condus de un plagiator?!…

Din nou, observăm aceeași dilemă care articulează un raport profund infirm între cadre și conținuturi, între principii și interese, între tranzacțional și non-negociabil. Baza acestei insuficiențe este deteriorarea sistemului educativ din România, adică, pe lângă intoxicarea morală a administrației, perenizarea unei  profunde lipse de viziune a politicilor publice în domeniu, gândirea lor necorelată cu problematica modernă a lumii actuale, cu noile tipologii de studenți și cu noile moduri de învățare și de acces la cunoaștere. Deoarece modurile de cunoaștere implică și moduri de conduită, nu doar informație și perfecționare de competențe.

Între timp, majoritatea românilor, cu mic, cu mare, în lipsă de altceva, își formează și își educă gusturile și preferințele exclusiv pe TikTok sau cu Vocea României și cu Las fierbinți. Iar tinerii care vor mai mult pleacă în străinătate sau se refugiază pe mici insule autoreferențiale. 

Nu ne rămâne decât să acceptăm justețea a ceea ce a răspuns la aceeași dezbatere de la Humanitas Emilia Șercan, întrebată dacă vede vreo soluție la toate acestea. Trebuie ca fiecare dintre noi, acolo unde se află și cu mijloacele care îi stau la dispoziție, să facă tot ce poate pentru ca situația să se reechilibreze. Aș adăuga eu: și, mai ales, să o facem până la capăt. Altfel, vom constata în curând că „întreg regatul e ciuruit ca un șvaițer”, vorba lui Ionesco din „Regele Moare”. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22