Ultima vară cu Voicu

„Coincidențele sunt felul prin care Dumnezeu rămâne anonim” spunea Einstein. E adevărat că nimic nu a fost mai straniu și sincronic decât faptul că, în 2019, vara, dintr-o pură întâmplare, am aflat că Voicu Rădescu plecă și el, singur, la Balcic, exact între datele în care plecam eu cu Elvira, fiica mea. Era înainte de pandemia pe care nu o bănuiam a veni, cu ideea de a petrece timp liniștit împreună, așa cum o făceam mai demult, la NY, cu discuții aprinse și interminabile cu Voicu, pe o terasă însorită, cu marea în față. Ne-a tentat imediat pe amândouă.

Sigur, trebuia să plătim tributul călătoriei cu o mașină mică decavată, în care trăsnea a benzină și care se și oprea fără să mai redemareze, din când în când. La fel, trebuia să acceptăm riscul de a ajunge la Balcic cu mare întârziere și uriașe ocoluri inutile, deoarece șoferul Voicu avea un simț al orientării și al direcției pe cât de inexistent, pe atât de susținut cu argumente pseudo-logice, dar obstinate. Norocul nostru a fost Elvira, copil al secolului 21, dar și al tatălui său, în materie de orientare. 

În acea vară târzie, cu doi ani înainte ca Voicu să se stingă înainte de vreme, am recapitulat amândoi tot felul de subiecte despre care mai discutasem de-a lungul timpului, dar pe care le priveam de la distanță și cu mai multă resemnare acum, resemnare pe care ne încăpățânam, fiecare în felul său, să o numim înțelepciune.

Am vorbit, mai ales, despre faptul că, în anii ’90, totul era de inventat și totul era de făcut, așa încât generația noastră și-a suflecat mânecile și a început să creeze, administreze, organizeze, până la epuizare, noua arhitectură a sistemului artistic ce avea să vină. Un proces care a deschis multe drumuri, nouă și celorlalți, dar care ne-a și epuizat, fiindcă în efortul „facerii” nu am mai avut nici timpul și nici inspirația necesară să transmitem celor mai tineri și ce sacrificii vor cere continuarea și consolidarea procesului deja început. Uneori, n-am avut răbdarea să îl consolidăm noi înșine, am făcut totul „de-a valma”, fiindcă totul era de făcut. Apoi ne-am mirat și am fost dezamăgiți de lipsa de reciprocitate a celor în care investisem, fără să ne gândim că, poate, și alegerile noastre fuseseră uneori pripite, făcute fără real discernământ, din dorința pură de a transforma regenerator un sistem închistat - în fond și în formă - în rețetele ideologice ale trecutului. Nu în ultimul rând, fără să ne dăm seama că ceea ce s-a instalat după căderea comunismului a fost un sistem de relații pur tranzacțional, a cărui logică e la antipodul deschiderii și generozității fertile.

În plus, nu am dat atenția cuvenită felului în care, în paralel, locurile de pe care se va lua decizia pentru resurse (adică nivelurile politice a ceea ce începuserăm să generăm)  au ajuns, încet-încet, ocupate de oameni care nu participaseră la acest efort și care, mai mult decât atât, îl considerau ridicol și patetic, în idealismul său - el fiind îndreptat către binele comun, nu către interese individuale, pur pragmatice. S-a profilat, astfel, arhitectura unei dinamici sisifice și volatile, una în interiorul căreia noile generații de creatori vor avea impresia că trebuie să reinventeze totul, s-o ia de la capăt mereu, fiindcă memoria lucrurilor deja făcute noi am risipit-o cu incredibilă, iresponsabilă, chiar dacă, în felul său, sublimă, lejeritate…Voiam să ajungem foarte repede ceva din urmă, nici noi nu știam ce, cu exactitate, dar în viteza acestei lăcomii a recuperării, am lăsat în grija altora așezarea cărămizilor structurii de bază. Nu am înțeles la timp că fără ea, fără o structură de bază care să fie clădită pe același set de valori etice și estetice ca arta pe care o susține, construcția cea nouă se va evapora.

Voicu avea o modalitate a lui, unică, de a întreba: „De ce ?!”. Mi se pare că de ce-ul acesta merită reluat acum, când reglementările din sistemul justiției se fac din nou fără consultare, când legile educației vor trece greșit și fatal, în ciuda tuturor petițiilor, scrisorilor deschise, luărilor publice de atitudine… Pare absurd, dar sunt convinsă că și dacă un rector sau magistrat și-ar da foc în fața ministerelor sau ar face o grevă a foamei, nimic nu ar schimba deciziile guvernului actual.

Teatrul, în Capitală, trece și el printr-o criză majoră, demnă de un puternic „de ce?!” marca Voicu Rădescu. În lipsa banilor suficienți pentru producția unor spectacole majore, directorii de teatre ale Primăriei - unii dintre ei numiți pur aleatoriu - încropesc forțat repertorii de criză, a căror relevanță pentru funcția de serviciu public pe care o îndeplinește cultura e inexistentă. De unde, riscul real ca, în curând, să se pună întrebarea - aparent justificată - la ce servește subvenționarea acestor teatre din bugetul local? N-ar fi mai profitabil să le privatizăm, oare?!

În același timp, spațiile independente, printre care și Green Hours - un loc simbolic pentru țâșnirea de talent performativ și muzical fără oprire - pe care a știut atât de inspirat Voicu Rădescu să o întrețină timp de două decenii - continuă să supraviețuiască fără vreun suport public, unele dintre ele capotând, din lipsă de resurse. Green-ul a creat, major, context pentru creativitate de tot felul pentru cel puțin două generații, așa cum o face – păstrând proporțiile – și un teatru precum Replika… sau spațiul Areal,  sau Linotip, dar cine să vadă asta și să considere că un asemenea demers trebuie stabilizat financiar, pentru a încuraja și altele să ia ființă?! Și, în felul acesta, comunitățile de artiști să poată genera sens în interiorul perimetrelor urbane pe care nu doar dispariția mașinilor de pe trotuare le va face atractive.

Să fie și ăsta rezultatul naivității generației post 1990, care a crezut, candid și nerealist, că frumusețea și arta vor învinge până la urmă în bătălia asimetrică dată pe teritoriul politicienilor corupți, al individualismului mercantil și al mediocrității atotacaparatoare?!  Sau să fie la mijloc și incapacitatea endemică, azi dovedită de practica ultimilor ani,  de a construi alianțe profesionale eficiente și continuitate prin transmisie și prin generozitate a generațiilor culturii post 2000?!

Sau, pur și simplu, să fie un semn al acestui timp marcat de provizorat și inconsistență în toată lumea, lovind și mai devastator în țesuturile abia încropite ale democrațiilor părții noastre din Europa, marcată de o eternă tranziție?!

Ce-ar fi dacă, într-o bună dimineață, ne-am trezi cu toții din acest somn letargic și resemnat și ne-am da seama că multe, foarte multe lucruri care nu sunt așa cum am vrea să fie depind doar de noi, de capacitatea noastră de 

a reînvăța să credem - așa cum o întreagă generație a crezut în anii 1990 - că nimic nu este imposibil, că fondul e mai important decât forma, că a da e mai important decât a primi, că incompetenții și cei corupți ne conduc fiindcă noi i-am lăsat să o facă… să ne urcăm într-o mașină veche și uzată și să ne propunem să ajungem la Balcic, sau oriunde altundeva, cu prețul câtorva opriri și ocolișuri, dar să reușim!

Pare utopic, dar citind nu de mult excepționala restituire a corespondenței dintre I. Negoițescu și Radu Stanca („Un roman epistolar”, ediție îngrijită de Ion Vartic și Ioan Cristescu), găsesc următoarele rânduri, în prefața scrisă de Negoițescu la publicarea volumului, în 2021: „Parcurgând aceste pagini, provocată fie de neînțelegerea omenească, fie de mizeria materială pe care întreaga Europă a cunoscut-o după crâncenul război, ceea ce m-a uimit a fost totuși optimismul ce se degajă din ele, prin faptul că în mai multe rânduri, după diferite încercări dureroase sau penibile, vezi gândul cum poate birui”.

Cu toate imperfecțiunile și ciclotimia sa extravagantă, cu toată impulsivitatea și inegalitățile sale, cu noblețea sa infantilă și capricioasă, dar atât de inspirată, tot ceea ce a făcut Voicu avea suflet, adică avea un „gând care putea birui“, și care a biruit. Un astfel de mod de a face lucrurile a dispărut sau este pe cale de dispariție. 

Să nu lăsăm să se petreacă asta!

Fiindcă pe o terasă imaginară de la Balcic, conversația noastră trebuie să continue. //