De același autor
O cultură devine mai mare şi în măsura în care e răspândită mai bine. De când lumea. Or, pentru asta e nevoie de oameni care să o răspândească cu pricepere, cu dăruire, cu convingere. Astfel de oameni avem prea puţini.
Am audiat recent conferinţa domnului Andrei Pleşu La ce (mai) e bună cultura?, organizată de Asociaţia Erudio. Pentru cei aproape 300 de participanţi, două ore au trecut ca două minute. Domnia sa a cucerit atât cu prelegerea propriu-zisă, cât şi cu răspunsurile la întrebările ce i-au urmat.
N-a fost o întâlnire uşoară pentru vorbitor. Publicul provenea, în marea lui majoritate, din business, o lume care se întâlneşte cu cea a culturii mai rar decât publicul obişnuit al domnului Pleşu. Şi totuşi, a fost o întâlnire de un enorm succes. Toţi cei cu care am vorbit după conferinţă erau absolut fascinaţi. Toţi ne-au cerut repetarea cât mai curând a unor astfel de evenimente. Asta
m-a îndemnat să deschid un subiect care mă frământă de mai multă vreme.
Mi-e clar că o parte importantă din efectul pe care Andrei Pleşu îl are asupra publicului vine din vastul conţinut pe care l-a acumulat şi pe care îl foloseşte. Mi-e însă la fel de clar că o măsură importantă a succesului prelegerilor sale vine din maniera în care ştie să transmită acest conţinut.
Ăsta e un punct nodal pentru limitele în care cultura noastră se mărgineşte adesea. Efortul dobândirii conţinutului are nevoie să fie dublat de abilitatea transferului. Altminteri, atât cel care creează cultura, cât şi cei care ar dori să o primească nu vor reuşi să-şi împlinească aspiraţiile. În plus, spaţiul public rămâne liber pentru comunicatori buni, cu un conţinut mai puţin bun.
Ne uităm cu admiraţie la culturile mari şi la răspândirea lor. Cuvântul-cheie aici e „răspândire“. O cultură devine mai mare şi în măsura în care e răspândită mai bine. De când lumea. Or, pentru asta e nevoie de oameni care să o răspândească cu pricepere, cu dăruire, cu convingere. Astfel de oameni avem prea puţini.
L-am întrebat pe Andrei Pleşu, după conferinţă, cum s-ar putea îmbunătăţi abilităţile de comunicare ale oamenilor de valoare din cultura română, mai ales ale celor tineri, pe care nu prea îi vedem şi nu prea îi auzim, de care e foarte greu să aflăm şi pe care e, deci, greu să-i apreciem cum se cuvine. Domnia sa mi-a vorbit de daturile naturale care compun un bun comunicator: politeţe, interes faţă de celălalt, generozitate, dorinţa de a asculta şi de a împărtăşi. I-am vorbit însă şi de latura educaţională. Liantul menit să adune daturile naturale într-un izvor de valoare şi pentru sine, şi pentru ceilalţi.
Cultura educaţiei din România nu favorizează, în nicio etapă a sa, formele de expresie individuală. Ba, aş zice, le inhibă sistematic. Modelul încurajat nu e acela al exprimării propriei personalităţi, a propriilor gânduri, emoţii sau idei, ci al reproducerii textelor predate sau indicate în bibliografie. Relaţia vie cu cei din jur e mijlocită de texte moarte. Pentru că un text nu poate trăi decât în sufletul celui care se bucură de el şi cu propriile înţelesuri.
Ca să devină bun, un comunicator trebuie să dărâme tot acest eşafod destinat să-i elimine originalitatea şi creativitatea. Şi să construiască în loc un spaţiu animat de întâlnirea între preocupările vorbitorului şi cele ale auditoriului. Câtă vreme creatorul va rămâne singur cu creaţia sa, şi publicul larg va rămâne singur, fără ea.
Cel mai mare sprijin pe care o editură ar putea să-l acorde autorilor români pe care îi publică ar fi, cred, acela de a-i instrui cumva şi în arta vorbirii în public, în arta de a cuceri, de a convinge auditoriul şi în întâlniri faţă în faţă, nu doar în paginile cărţilor. Ar fi o bună investiţie, pentru că sunt sigur că ar fi returnată prin vânzări sporite. Acelaşi lucru ar putea ajuta şi alte feluri de creatori: pictori, sculptori, istorici, muzicieni, arhitecţi etc.
S-ar crea o cultură mai vie, mai dinamică, mai uşor de răspândit şi de aprofundat. Auditoriul ar putea deveni el însuşi un multiplicator de cultură în măsura în care ar înţelege mai mult şi ar putea povesti altora mai multe despre asta.
Puţine lucruri fac mai bine unui spirit decât întâlnirea cu un spirit mai bogat care ştie să deschidă o poartă şi să însoţească pe un drum nou. Am văzut asta şi în zâmbetele, privirile şi încântarea auditorilor lui Andrei Pleşu. Aşa aş vrea să învăţăm să ne bucurăm de cultura noastră şi de creatorii ei. //
