Dacă aş fi, pentru o zi, FMI

Dacă-aş prinde peştişorul de aur, asta i-aş cere: să mă facă FMI. Apoi aş face o vizită oficială în România, în ziua semnării unui nou acord, şi i-aş spune României aşa: schimbăm strategia - nu mă mai interesează nici deficitul, nici Ordonanţa 50, nici arieratele, nici altceva din tot ce nu merge. Pentru că am înţeles în sfârşit că, de fapt, ce nu merge e modelul de stat pe care România se căzneşte de 20 de ani să-l încropească. Modelul etatist francez, pe care s-a construit Româ­nia ante şi interbelică, îmbinat cu sărăcia şi nesimţirea administrativă românească contemporană reprezintă cea mai nefericită combinaţie cu putinţă. Şi cea mai perdantă.

„Statul“ român a demonstrat cu prisosinţă de două decenii încoace că nu merge. Că pe orice pune mâna ruinează: companii, infrastructură, servicii de educaţie, sănătate, control sau siguranţă. Greşeala e în model, nu în aplicarea lui. Nu suntem în situaţia capitalismului, care e o idee bună aplicată prost. Ci doar a unei idei bune aplicate de proşti. De lacomi şi de nepricepuţi.

Modelul capitalist european presupune, intrinsec, prin natura lui, că cei care îl aplică îl înţeleg, îl doresc şi îl acceptă, cu toate avantajele şi constrângerile lui. Modelul greşeşte când încearcă să se plieze pe culturile estice. Aici guvernanţii îl înţeleg parţial, îl doresc doar când e bine şi îl acceptă doar când e în avantajul lor. În rest, haiducie inversă pe toată linia: luăm de la cât mai mulţi, ai lor, ca să dam la cât mai puţini, ai noştri.

Dacă poate exista o presiune esenţială pe care organismele occidentale ar putea-o pune pe organismele mutante de administrare centrală şi locală ale României, atunci ea ar fi pentru retragerea statului din tot ceea ce face prost. Adică aproape din tot ce face. Nu sunt un adept al statului minimal. Dar sunt un fanatic al statului român minimal. În orice ţară occidentală ajung, contactul meu cu angajaţii sau instituţiile statului sunt eminamente decente. În orice instituţie românească ajung, îmi doresc puteri magice instantanee, ca să o fac să dispară pe loc.

Aşadar, ca FMI, în loc să mă preocup de tăierea salariilor la stat, m-aş preocupa de tăierea locurilor din care funcţionarii publici nu se dau duşi. De curând, majoritatea spitalelor a trecut din administrare centrală în administrare locală. Adică, de la unii care o făceau prost de la Bucureşti la unii care o fac prost de la faţa locului. Asta nu e o soluţie pentru nimic.

Cum ar fi arătat România astăzi, dacă acum 20, 15 sau măcar 10 ani statul român ar fi concesionat către consorţii vestice private construcţia de autostrăzi şi căi ferate din toată ţara? Cred că România ar fi arătat azi foarte europeană. Cred că acum industria şi economia ne-ar fi trecut deja de criză, pentru că mărfurile şi oamenii se puteau mişca ieftin, repede şi bine, oriunde ar fi fost nevoie de ele.

Unde suntem acum, cu statul ocupându-se de subiect? La coada vacii de pe marginea drumurilor pline de gropi şi a şinelor topite de un soare ceva mai arzător.

Cum ar fi arătat sistemul de sănătate al Româ­niei dacă acum un deceniu sau două s-ar fi privatizat cel puţin jumătate din el? Probabil mult mai sănătos.

Cum ar fi arătat azi absolvenţii de facultăţi din România dacă cel puţin jumătate dintre ele ar fi fost concesionate unor instituţii similare de profil din Occident? Cred că mult mai lămuriţi despre cum arată lumea în care încearcă să îşi găsească un rost şi mult mai bine pregătiţi să îi facă acestei lumi un rost mai bun.

Dacă aş fi, măcar pentru o zi, FMI, aş învăţa în al doisprezecelea ceas ce învaţă orice expat corporatist după două luni de stat în Româ­nia: autorităţile nu au principii, valori de conduită sau competenţe; au doar interese personale pe termen scurt. Nu poţi schimba sistemul ăsta cu binişorul decât pe termen lung. Foarte lung. Prea lung. În părţile lui esenţiale, sistemul trebuie forţat să se schimbe, trebuie împuţinat şi retezat. Altminteri, el îşi va creşte întotdeauna la loc, în alt loc, mâine, tot ce va ceda de ochii lumii, azi. El nu ştie, nu poate şi nu vrea altfel. Dacă FMI ar şti şi ar vrea, sigur ar putea. //