Dintr-o privire

Când îi întreb de ce, mulţi pun reţinerea pe seama emoţiei. Emoţia asta îmbracă însă o frică şi în spatele ei stă ceva de care foarte puţini au avut norocul să scape. Nu e o părere, ci o constatare. Pentru că, atunci când îi întreb, 90% răspund afirmativ la întrebarea câtora dintre ei le-a fost adresată, în copilărie, adolescenţă sau chiar mai târziu, fraza: „uită-te la mine, când vorbesc cu tine!“. Pentru câţi, deci, privitului în ochi i-a fost asociată, de foarte timpuriu, provocarea unei suferinţe. Şi în mare măsură, lucrurile sunt păstrate la acest nivel. Pentru că, la întrebarea câtora dintre ei le-a fost adresată vreodată fraza: „uită-te la mine, ca să vezi cât te iubesc!“, răspunsurile afirmative sunt foarte, foarte rare.

Aşadar, încă de acasă, ochii celor importanţi pentru noi devin încărcaţi mai degrabă cu puterea de a provoca durere. De a certa, de a judeca, de a exprima nemulţumirea şi reproşul. Neşansa continuă şi la şcoală, unde privirile directe ale educatorilor şi profesorilor arareori aduc ceva bun. Ele caută cel mai adesea privirile elevilor pentru a-i întreba ceva, a-i verifica, a-i ridica în picioare sau a-i scoate la tablă. Sau a-i pedepsi. Apoape niciodată pentru a-i aprecia sau încuraja în mod explicit. Calvarul continuă şi la facultate, unde privirea profesorului are scopul de a surprinde lipsa de pregătire la examen sau disconfortul dat de absenţele repetate.

Pe tot acest drum, presărat la tot pasul de oameni cu un rol formativ decisiv, privirea în ochi e golită sistematic de puterea de a face bine şi a ne face să ne simţim bine. Pentru că nu deprindem obişnuinţa de a ne hrăni din privirile celor din jur, nu deprindem nici putinţa de a ne sprijini pe ele, de a primi de la ele putere şi energie. Şi pentru că nu vrem cu niciun chip să repetăm experienţa suferinţei, deprindem obiceiul de a le evita. Obiceiul ăsta ne transformă însă în vorbitori la pereţi şi creează public obligat să-şi direcţioneze interesul tot către pereţi. Acolo unde fiecare se poate gândi în linişte la ale lui. Rezultatul e că fiecare vorbeşte cu sau se ascultă doar pe el însuşi.

Impactul e profund pentru că depăşeşte instanţa vorbirii în public. Ea e doar vârful aisbergului, partea lui vizibilă. Pentru că, în lipsa privirii, mai nimic nu e posibil: nici învăţarea, nici bucuria, nici compasiunea, nici persuasiunea şi nici consistenţa vreunei relaţii. Vorbim fără să privim către oamenii care ne aud fără să ne asculte. Schimbăm cuvinte care nu transmit, în fapt, nimic.

Talk-show-urile din România abundă de invitaţi care vorbesc în faţa noastră, dar nu cu noi. Emisiuni nesfârşite în care interlocutorii interacţionează de-adevăratelea cu ceilalţi doar când trebuie sau vor să se certe, să acuze, să defăimeze. Am văzut, de curând, o secvenţă dintr-un talk-show, în care gazda şi invitatul îşi făceau complimente calde, verbalizându-le, însoţite de priviri încărcate de admiraţie decentă şi autentică. M-am mirat şi apoi m-am mirat că mă mir. A durat puţin până să-mi dau seama că sunt luni bune de când nu am mai văzut la vreo televiziune din România oameni care să-şi facă autentic complimente.

Cu mult prea rare excepţii, ale unor emisiuni focalizate pe scoaterea la lumină şi încurajarea valorilor, vasta majoritate se concentrează exact pe contrariu.

Oamenii nu se mai privesc ca să se bucure de prezenţa celuilat, ci ca să se bucure de suferinţa celuilalt. Cam de-aia se şi uită din ce în ce mai mulţi la televizor. Prin ochii lui, vedem suferinţa pe care am simţit-o noi din ochii altora. Vedem oameni care se ceartă fără să ne privească, deşi asta ne priveşte tocmai pentru că nu ne putem abţine să-i privim. E un cerc vicios şi nu putem ieşi din el decât unul câte unul, pe măsură ce reînvăţăm să primim şi să dăruim bucurie dintr-o privire. //