De același autor
În film, dramatismul e dat de autenticitatea condiţiilor de viaţă ale puşcăriaşilor transformaţi temporar în actori. În viaţa noastră de zi cu zi, dramatismul e dat tocmai de lipsa lor.
Filmul e, pe de o parte, despre imposibilitatea multora dintre noi de a duce la bun sfârşit o bună intenţie altruistă. Asta şi din cauză că nu ştim să o comunicăm altfel decât imperativ, dar şi din cauză că ceilalţi nu prea sunt dispuşi să o asculte sau să participe la ea. Ba chiar, adesea, sunt predispuşi să se opună. Din principiu. Sau din educaţie. Sau din obişnuinţă.
Genul ăsta de reacţie larg împărtăşită îi transformă de multe ori pe cei care au curajul unei iniţiative în ciudaţi. Mai ales dacă insistă sau persistă să facă binele. În faţa opoziţiei normale, ei devin anormali. Se trezesc în mod insidios într-o postură eminamente defensivă, în care trebuie să justifice încontinuu de ce vor să facă bine, de ce nu stau liniştiţi în banca lor, ca toată lumea, într-o perpetuă renegociere a răului cotidian. Devin inadecvaţi şi pot avea parte de represalii. Nu pot să nu mă gândesc cum toţi promotorii celui mai important deziderat postdecembrist, deconspirarea Securităţii, au devenit, pe rând, de la Corneliu Coposu la Ticu Dumitrescu, inamici publici ai unor mase de oameni „de bine“ pentru care binele înseamnă doar băltirea în răul devenit singurul mod de viaţă cunoscut.
Filmul mai poate fi privit însă şi din alt unghi, acela al relaţiei multora dintre noi cu lumea. În film, confruntat cu opoziţia celorlalţi, eroul principal alege să-şi facă dreptate singur, în sensul în care să-i oblige pe toţi ceilalţi să cânte cum le fluieră el. Chiar şi cu ciobul de sticlă la gât. În viaţa care bate filmul, mulţi încearcă asta şi nu obţin decât contrariul. Ei fluieră, iar restul îşi vede fiecare de treaba lui. Dar mecanismul e acelaşi. Am o idee. Mi-o autoproclam ca fiind bună şi altruistă. Şi atunci orice fac e justificat în numele ei. Ce vor sau cred ceilalţi nu mai contează. Nimic nu e mai presus de părerea mea. Tradiţionalul motto din educaţia familială românească „eu te-am făcut, eu te omor!“ e dus în film la extrem, până la „tu m-ai făcut, eu te omor!“.
Însă cine pe cine a făcut devine complet secundar în raport cu importanţa propriei persoane şi a apropierii ei de absolut. Când Voicu vorbeşte ca să-l înţeleagă numai cei care îl ascultă, e convins că face o faptă bună. Când judecătorul Costiniu îl invocă pe diavol ca protector al celor care nu dau verdictele cerute de el, e convins că Dumnezeu e de partea lui, de partea bună, adică. Când patroni sportivi, oameni de afaceri sau politicieni pun în grija cerească atât înfrângerile, cât şi victoriile lor, ei sunt convinşi că Cel de Sus n-are altă treabă mai bună de făcut pe lumea asta decât să se ocupe de potlogăriile lor penale, fotbalistice, imobiliare sau politice. Adică să le ţină partea, ca să-şi poată trage ei partea leului. Sau a leilor, la cursul zilei. Delirul acestor oameni care ne conduc în libertate nu diferă cu nimic de patologiile puşcăriaşilor pe care filmul lui Florin Şerban le aduce între noi. Doar că printre noi ei sunt din ce în ce mai mulţi.
Sunt convins că şi în ţările occidentale, mai acomodate cu civilizaţia comunităţii decât noi, fiecare ar vrea să fluiere, când îi vine să fluiere. Şi, cu toate astea, spaţiul public nu e un vacarm de chiote, strigături şi răgete. Lumea fluieră mai întâi în gând, apoi între apropiaţi, apoi între colegi şi cunoscuţi şi abia apoi, dacă primeşte aprecieri, fluieră într-un fel în care să atragă atenţia asupra unei idei, a unui proiect sau a unei fapte. E o măsură, o temporizare de care avem mare nevoie.
Altminteri, se întâmplă ca în film. Eu când vreau să fluier, fluier, dar asta nu mă ajută la nimic. Şi, în loc de binele din imaginaţia mea, ajung să provoc o realitate dureroasă pentru toţi cei care s-a întâmplat să fie lângă mine când nu m-am putut abţine să fluier. //
