De același autor
Încep să am speranţe despre cum va arăta România de peste 20 de ani. Dincolo de ce aseamănă generaţia mea cu cea care va contura România de peste două decenii, sunt câteva lucruri care, din fericire, ne separă. Mă întâlnesc frecvent cu tineri de peste 20 de ani şi mă bucur de tot atâtea ori. Au şi ei, cum aveam şi noi când eram de vârsta lor, energie şi încredere în propriile proiecte. Dar mai au câteva atuuri în plus.
Noi am trăit cu certitudinea că avem putere doar dacă ţinem informaţia numai pentru noi. Că orice împărtăşire ne slăbeşte poziţia de control şi influenţă. În multe organizaţii, paradigma e încă prezentă şi creează obstacole şi conflicte pe bandă rulantă. Ei cresc cu convingerea că dobândesc putere dacă împart ceea ce ştiu cu alţii. Organizaţiile pe care le construiesc tinerii de azi seamănă foarte puţin cu cele pe care le-am construit noi. Sunt organizaţii de comunităţi, nu de indivizi.
În linia asta, noi concuram să fim cât mai buni în dauna celorlalţi. Competiţia internă era maximal valorizată şi recompensată. Ei caută să fie cât mai buni împreună cu ceilalţi. Dinamica organizaţiilor şi a relaţiilor pe care le creează e foarte diferită. Nu sunt mai puţin competitivi, dar sunt mult mai puţin stresaţi, suspicioşi şi agresivi.
Noi am înlocuit planurile cincinale cu cele săptămânale. Gândeam pe termen foarte scurt şi preponderent la persoana întâi singular. Trebuia să obţinem mult, repede şi separat de ceilalţi. Ei gândesc pe termen mai lung, şi în general la persoana întâi plural. Pentru ei, „eu“ are sens numai în măsura în care sensul se poate împlini în „noi“.
Pentru că a trebuit să construim o lume nouă din nimic, noi am crescut căutând să ne dăm cele mai bune răspunsuri. Ei caută să-şi pună cele mai bune întrebări. Nu e o diferenţă de nuanţă, ci o cu totul altă lume. Cu cât mai repede în viaţă îţi pui sau ţi se pun întrebările potrivite, cu atât mai repede faci alegerile cele mai potrivite.
Cum n-am prea avut modele pentru lumea în care am fost aruncaţi după comunism, noi am vrut să ne desprindem cu orice preţ de cei de dinaintea noastră. Pentru ei pare foarte important să meargă mai departe împreună cu cei de dinaintea lor. Spre deosebire de noi, ei înţeleg că nu trebuie nici să ştie tot, nici să facă tot. E mai înţelept să găsească partenerii potriviţi. E reconfortant să vezi o primă generaţie care nu mai vrea să ia totul de la zero.
Noi am muncit pentru bani. Ei muncesc pentru ei înşişi. Nu se uită în primul rând la ce-şi pot cumpăra cu o sumă de bani, ci la ce fel de viaţă le poate oferi o sumă de bani. Nu de puţine ori fac alegeri din care câştigă mai puţini bani, dar în care simt că pot creşte mai mult şi mai frumos. Întoarcerea lor către frumosul din ei e cea mai mare şansă pe care o avem la frumosul din noi toţi.
Venind dintr-o lume strâmbă, noi am crescut ferindu-ne de rău. E felul în care arată şi acum societatea noastră: toţi părem să ştim precis cine şi ce nu e bine. Pentru ei asta e secundar. Ei cresc căutând modele despre cum e bine. Cea mai elocventă mi se pare comparaţia între mass-media noastre şi ale lor. În orice revistă a presei româneşti primesc, 8 din 10 ştiri sunt despre ceva ce nu e bine. Cineva a greşit, a omorât, a furat, a înşelat, a minţit, a făcut ceva condamnabil. E o zilnică plecăciune în faţa răului care ne întoarce unii împotriva altora. Pe „wall“-ul de pe Facebook, 8 din 10 postări sunt despre ceva ce e bine, frumos, util, curajos, creativ, generos. E o continuă reverenţă în faţa unor oameni sau întâmplări care te inspiră să devii mai bun împreună cu ceilalţi.
Din perspectiva asta, dispariţia presei aşa cum o ştim azi e o veste bună. Iar pentru că presa n-a fost în stare să înveţe să dea şi veşti bune, noua generaţie şi le dă singură. În felul acesta se transformă ea însăşi într-o veste bună care va înlocui treptat scrâşnetul din dinţi cu zâmbetul, suspiciunea cu încrederea, aroganţa cu modestia şi egoismul cu generozitatea. //
Citeste si despre: informatie, recompense, organizatii, conflicte, comunitati.
