De același autor
Schimbarea clasei politice este ceva ce se aşteaptă, dar, totuşi, nu se mai întâmplă. Iar atunci când apar oameni politici „noi”, chiar şi tineri, parcă dezamăgesc şi se consumă mai repede decât cei rutinaţi. Şi astfel, împrospătarea mult aşteptată apare ca un inutil şi scurt exerciţiu de cosmetizare politică, ca un machiaj de proastă calitate aplicat din când în când.
Drumul spre democraţie trece (şi) prin partide, iar adesea, acest drum este presărat cu capcane. Extremele politice interbelice au generat cele mai mari catastrofe ale umanităţii, promiţând oameni şi fapte „noi”. Recent, am resimţit „noutatea”, atunci când „un partid televizor” a reuşit, printr-o propagandă susţinută, să obţină un scor relevant şi un număr mare de parlamentari. Legislativul s-a umplut de „noutate” cu politicieni care au ajuns să se bucure de privilegiile puterii prin minciună, idei fanteziste şi nerealiste, prin populism. Antisistemul a intrat în sistem prin uşa din faţă.
Omul politic „nou” pare să fie un miraj. De câte ori vrei să crezi în el, de atâtea ori dispare fără urmă. El nu este nici omul politic moral, nici cel responsabil şi nici cel aşteptat. Este, poate, de cele mai multe ori oportunist, carierist, ambiţios, promovat din considerente de docilitate şi fidelitate, vulnerabil, îngrădit, părtaş, grăbit să facă ceva, să-şi lase amprenta. Ignoră prudenţa şi strategia, se conformează imperativului de moment, detestă sfaturile şi consultările, îşi ascunde slăbiciunile, slăveşte ipocrizia.
Bineînţeles că „noutatea” este necesară, prospeţimea este de dorit, dar, din păcate, nu oferă nici pe departe garanţii suficiente pentru performanţă, responsabilitate, seriozitate, dedicaţie faţă de interesul public. Căci dacă stricăciunea este structurală, atunci păcatul se perpetuează, iar percepţia faţă de politic continuă să se degradeze şi mai tare. „Toţi sunt la fel”, „toţi o apă şi-un pământ”, „aceeaşi mizerie”, devin repere permanente de analiză ce duc la apatie, dezinteres, opţiuni şi reacţii radicale.
Schimbarea actualei clase politice sau conservarea ei nu sunt scopuri în sine. Sunt mijloace care servesc unei raţiuni politice superioare, în speţă, binelui public. Este de preferat un politician cu experienţă dacă şi-a arătat valoarea în funcţiile publice, chiar dacă a greşit sau a ieşit şifonat din motive neimportante, la fel de mult cum este de dorit un tânăr politician cu energie, cu deschidere, cu noi idei, cu o imagine proaspătă, cu perspective. Deşi rămâne necunoscută proporţiaoptimă între „vechi” şi „nou”, rămâne o certitudine că ea nu contează dacă politica este bună.
Dacă ne dorim o bună guvernare şi o democraţie bună, atunci trebuie să avem politicieni buni care să-şi dorească gloria şi nu doar exercitarea puterii, după cum spunea chiar Machiavelli. Raţiunea de stat este superioară jocurilor politice din interiorul partidelor sau dintre ele. Ea menţine şi perpetuează statul printr-un întreg mecanism sofisticat şi, poate, dificil de înţeles.
Nu putem inventa o nouă elită politică peste noapte şi nici nu trebuie să asistăm la un colaps al „vechilor” partide, pentru a le înlocui cu unele „noi”. Nu pare a fi cel mai înţelept lucru de dorit. „Vine semnalul că partidele tranziţiei şi-au încheiat misiunea şi trebuie construite altele noi”, spunea cel de-al treilea preşedinte, după ieşirea din funcţie. Ca şi cum oamenii politici ai tranziţiei şi-au încheiat misiunea şi trebuie pensionaţi. Ori, într-un sistem politic democratic lucrurile nu funcţionează întocmai. El stimulează competiţia între partide şi între politicieni. Competiţia corectă este cea care trebuie să cearnă ce este bun şi ce este detestabil, chiar dacă, în ultima perioadă, „terapia de şoc” anticorupţie pare că este singurul remediu în drumul reformării clasei politice.
Trebuie sau nu trebuie să schimbăm oamenii politici rămâne o decizie de oportunitate a partidelor, constrânse la un moment dat de diverşi factori externi: instituţii, societate civilă, campanii media, presiuni externe. Dar ceea ce este sigur, este că trebuie schimbată politica veche, dovedită prosperă pentru unii, cu una bună prin care să prospere toţi. Mirajul omului politic „nou” va exista mereu.
*Cosmin DIMA este consilier în cadrul Senatului României şi consultant politic