De același autor
Ceilalti protestatari, in cauza pro-Ferestre & Timp, au cam obosit sa de-scrie practic aceleasi lucruri. Temporizarea chestiunii pare a fi arma redutabila a conducerii MTR. Se joaca rolul celui proaspat intrat in anul sabatic, pregatindu-se sa plece pe alte meleaguri pentru linistea personala. Numai ca tacerea conducerii este straluminata din cand in cand de cate o gogosica pe care aceeasi conducere o plamadeste. Ultima este refacerea salii Crucea e peste tot - sinteze, in locul salii Ferestre. Este clamata revenirea la normalitate, reinstaurarea planului Bernea care fusese ocultat, distrus de Irina Nicolau. Noua sala este de fapt vechea sala. O forma intermediara a salii Ferestre, al carui discurs muzeografic era fortificat, pluri-semantizat. Ce face de fapt conducerea MTR? Atribuie conceptul salii lui Horia Bernea, ceea ce nu este adevarat, si asta nu neaparat pentru ca are tot interesul sa ascunda adevarul, ci pentru ca pur si simplu nu stie despre ce este vorba. Deschide un proces de paternitate a salii Crucea e peste tot. Ceea ce cred este ca de ceva vreme este in afara chestiunii. Mai mult, jumatate din conducerea MTR, mai precis Geta Rosu, directoarea unui compartiment bulimic, se razboieste nu numai cu protestatarii, ci chiar si cu lumea de dincolo, cu Horia Bernea si cu Irina Nicolau, invrajbindu-i pe chestiunea Ferestre & Timp. Intr-un fel, faptul este remarcabil, pentru ca fara sa vrea devine shakespeare-iana.
De fapt, directiunea-conducerea incearca sa guverneze de pe pozitia celui care nu vrea sa aiba a face cu lucruri care tin de legitimitate. Discursul directiunii-conducerii este construit in termenii legalitatii. O pozitie de intemeietor: noi am instituit o lege noua, adevarul este cel pe care-l pronuntam noi, noi suntem in conformitate cu legea cutare, cu legea cutare si cu legea cutare, asa se spune. Cu alte cuvinte, ei respecta legea si au dreptul sa judece potrivit legii lor. Legitimitatea introduce o alta nuanta. I se pot adauga termeni ca: spirit, duhul locului, drept natural, poate nu atat de stiintifici, dar care pot explica situatia. Legitimitatea confirma o succesiune fireasca. Nu admite situatii de genul: ma duc la restaurantul de lux cu o merdenea in buzunar. Nu tine. Trebuie sa fii perfect adecvat locului. La MTR insa, este foarte persistent un puternic miros de patiserie.
In atari conditii, ma afund in literatura. Cu riscul de a ma dilua si de a va plictisi, vreau sa va marturisesc pe ce carte imi arunc privirea in ultimele zile, in tramvai, in drumul spre serviciu ori inapoi spre casa. Este vorba despre cartea lui Enrique Vila-Matas, Bartleby & Co, care m-a cam dat pe spate. In introducere aflu ca este vorba de un roman-eseu, dar nu e nici una, nici alta. Mai exact, este vorba despre scriitorii care spun Nu literaturii, refuzand-o si invadand cu tacerea lor rasunatoare istoria scrisului. Intaresc: oameni care s-au specializat, cu sau fara voia lor, in a spori prestigiul birocratiei cu petitii si alte hartii absolut anoste, care-ti ridica nervii pe treptele virtutilor. Petitionari eternizati in obsesia salilor desfiintate, incepem sa ne asemanam cu acei scriitori transformati de la un moment al vietii pana spre sfarsit in bartlebi. Substantivizati si de-substantializati.
In incercarea de a-mi face curaj, ma-ntreb: de ce sa tot repet aceleasi lucruri care ar trebui spuse, se vede treaba, iar si iar? Ca, de fapt, la muzeu nu s-a intamplat nimic, de parca ieri ar fi fost desfiintate salile Ferestre si Timp? Nu fac decat sa-mi indulcesc indispozitia. Demotivat, de cateva dimineti il deschid pe Vila-Matas, iar si iar. Si vad cum sunt potriviti intre randurile sale scriitori cu duiumul, scriitori care spun vrute si nevrute, de-ale lor, despre scrisul lor, despre scris in general. Teama de a se statornici in hainele unor simpli copisti ii copleseste. Uite, imi zic, nu suntem singurii prinsi in ghearele birocratiei pe care tot speram s-o vedem imblanzita. Tot rasfoind, dau peste numitul Rodolfo J. Wilcock, scriitor argentinian, si de personajul sau Fanil din Vanitosul. Iata, rezumata, povestea lui: Fanil are pielea si muschii transparenti. Organele lui sunt la vedere. O minune cand iese la fereastra cu torsul gol. Evitand practicile chirurgicale, ai posibilitatea sa vezi cum functioneaza corpul uman. Imi inchipui ca inima, plamanii, matele, rinichii si-au dorit dintotdeauna un astfel de purtator. Un personaj interesant.
Iata-ma nevoit totusi sa-l citez pe Vila-Matas, desi am evitat. Zice el: "Dar intotdeauna e asa, cand cineva are o particularitate, in loc s-o ascunda, face caz si uneori ajunge sa faca din ea ratiunea sa de a fi". Ma grabesc sa-mi inchei interventia, stiind ca urmeaza sa plasez ultimele cuvinte scrise de Wilcock despre personajul sau. Cineva tot se gaseste si ii spune vanitosului Fanil: "Hei, ce e pata alba pe care o ai sub sfarc? Inainte n-o aveai!".
Dupa acest ultim citat, Vila-Matas conchide: "Si atunci se intelege unde sfarsesc exhibitiile neplacute". M-am scutit de precizarea aceea, ca asemanarea cu persoane reale este pur si simplu intamplatoare. Aproape ca nu mai cred in intamplari. Apoi, cu gandul la posibilele represiuni si nu stiu cat de impacat cu mine, imi pun cartea in buzunarul de la piept si-mi vad de drumul meu, fie spre serviciu, ori spre casa, tot mai convins ca pe zi ce trece strabat literatura cea mai crunta, realitatea. Incercand sa ma conving ca si ei, ceilalti, strabat aceeasi realitate.
*muzeograf MTR
