Liniștea care... neliniștește

Mizând pe capacitatea statului de a-i salva (via banca centrală), bancherii se comportă nesăbuit, aproape nimănui nemaipăsându-i de raționalitatea economică, din moment ce eventualele pierderi pot fi pasate statului. Este ceea ce literatura economică numește hazard moral.

„La noi există instituţia pe care o numim împrumutător de ultimă instanţă, ceea ce Grecia are, dar nu acasă. Banca de emisiune pentru Grecia e Banca Centrală Europeană, care dă atât cât consideră că e necesar în condițiile date. Îm­pru­mutătorul de ultimă ins­tanță înseamnă că Banca Națională a României poa­te interveni. Nu sunt mo­tive de preocupare“ (subl. ns.). Aceste cuvinte apar­țin reputatului nostru eco­nomist Daniel Dăianu și au fost rostite într-o ediție re­la­tiv recentă a emisiunii 24 într-o oră (di­fuzată de canalul TV Digi 24).

Așadar, d-l Dăianu ne spune că putem sta liniștiți: întrucât noi, românii, avem ban­ca de emisiune chiar la noi acasă, ca ban­că națională, aceasta poate interveni ori­când, ca împrumutător ultim, pentru a ne proteja de efectele eventualelor crize ce pot apărea la nivelul sistemului bancar au­tohton. Problema este că ceea ce d-lui Dă­ianu îi dă tihnă nouă ar trebui însă să ne trezească neliniștea... O neliniște ce are un nume precis: hazardul moral. Să mă ex­plic.

În toate țările lumii, în vârful sistemului ban­car se află banca centrală (națională sau supranațională, cum este Banca Cen­trală Europeană pentru țările din zona euro) în calitatea sa de producător mo­netar. În această calitate, banca centrală este un „creditor de ultimă instanță“, ea fiind în măsură să împrumute bani băn­cilor comerciale ce nu-și găsesc singure creditori (surse de finanțare) pe piață. Și poate face acest lucru fără niciun fel de limite economice sau tehnice, deoarece: 1) banii pe care îi împrumută nu costă ni­mic; 2) nu are nevoie să se împrumute ea însăși, întrucât ea fabrică banii; 3) în con­dițiile în care crearea banc­notelor de hârtie nu costă mai nimic, cantitatea de bani ce poate fi dată cu îm­prumut este practic ne­li­mitată.

Acest lucru permite băncii centrale să furnizeze credit virtual nelimitat guvernului și instituțiilor similare și să injecteze lichiditate ope­ra­torilor de pe piață aflați în pragul falimentului sau pentru a susține dinamica activității economice. Problema este că băncile comerciale știu că banca cen­trală este acolo pentru a le oferi o mână de ajutor în vremuri grele, după cum ele știu, de asemenea, că banca cen­trală poate tipări și împrumuta câți bani do­rește, la ce preț dorește, fără con­strân­geri fizice sau economice. Astfel că, mi­zând pe capacitatea statului de a-i salva (via banca centrală), bancherii se com­portă nesăbuit, aproape nimănui ne­mai­pă­sându-i de raționalitatea economică, din moment ce eventualele pierderi pot fi pa­sate statului. Este ceea ce literatura eco­nomică numește hazard moral. De fapt, se constată astfel că raționalitatea este în­toarsă pe dos: „Devine rentabil să spe­culezi, să te îndatorezi, pentru că numai așa poți câștiga; dacă stai pe margine și te comporți prudent, nu faci decât să iro­sești o oportunitate și să pierzi (în raport cu ceilalți). Istoria ne arată că aceasta este logica după care funcționează sis­temul și că, indiferent de câte regle­men­tări i s-ar aduce, el generează și ali­men­tează comportamentul economic ira­țio­nal. Ceea ce înseamnă că tendința către crize este încorporată în sistem, este en­dogenă acestuia“ (subl. ns.) (vezi Bogdan Glă­van, Despre rolul stimulentelor în pro­ducerea, explicarea și rezolvarea crizei eco­nomice, în Oeconomica, anul XIX, nr.2/2010, pp. 69-80).

Așadar, endogenizarea sistemică a crizei prin distorsionarea comportamentului băn­cilor comerciale este rezultatul nemij­locit al hazardului moral indus de ins­ti­tuția imprumutătorului de ultimă instanță (asta pentru a nu mai menționa aici și par­tea de contribuție a rezervelor frac­țio­na­re). Și acest lucru nu are cum să ne li­niș­tească, ci din contră...

Ceea ce ne-ar liniști, în circumstanțele da­te, ar fi aplicarea unei reforme care ar „... lo­vi la rădăcina problemelor... și ar res­pecta următoarele principii: 1) reimpunerea ce­rinței de păstrare a rezervelor 100% pen­tru toate depozitele bancare la vedere și pentru echivalentele lor; 2) eliminarea băn­cilor centrale, în calitatea lor de îm­pru­mutător de ultimă instanță...; și 3) pri­vatizarea prezentei monede emise de stat, monopoliste și fiduciare, și în­lo­cuirea ei cu un etalon aur, pur și cla­sic... Această reformă radicală și de­fi­ni­tivă... ar însemna aplicarea acelorași prin­cipii de liberalizare singurei sfere, cea financiar-bancară, care a rămas pâ­nă în prezent prinsă în plasa planificării centrale (de către băncile «centrale»), a intervenționismului extrem (fixarea cur­su­rilor de schimb, rețeaua încâlcită de re­glementări) și a monopolului de stat (legi ale puterii liberatorii legale, care im­pun acceptarea prezentei monede fi­du­ciare, emise de stat)“ (Jesus Huerta de Soto, Moneda, creditul bancar și ciclurile economice, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“, 2010, p. 23).

De data aceasta, pare-se, dobândirea li­niștii noastre ar duce însă la neliniștea al­tora...