Democrația este pentru zei

„De ce eșuează democrațiile?”

Am auzit această întrebare de multe ori în ultimii ani, în cărți, în paginile de opinie, în emisiuni și într-o dezbatere publică din ce în ce mai anxioasă. Dar de fiecare dată constat că răspund la această întrebare cu o alta: de ce nu ar trebui să eșueze?

Istoria – singurul ghid autentic pe care îl avem în această privință – ne-a arătat că democrația este rară și trecătoare. Se dezvoltă aproape misterios într-un loc norocos sau altul și apoi se degradează, se pare, la fel de misterios. Democrația autentică este greu de realizat, iar odată realizată, ea rămâne fragilă. În marea schemă a evenimentelor umane, aceasta este excepția, și nu regula.

În ciuda caracterului ideal al democrației, ideea sa de bază este dezarmant de simplă: ca membri ai unei comunități, fiecare ar trebui să aibă un cuvânt de spus (egal cu al celorlalți) despre modul în care ne administrăm viața comună. „În democrația așa cum ar trebui să fie”, scrie Paul Woodruff în cartea sa din 2006 „ First Democracy: The Challenge of an Ancient Idea”, „toți adulții sunt liberi să intervină în dezbaterea despre cum ar trebui să-și aranjeze viața împreună. Și nimeni nu este lăsat să se bucure liber de puterea necontrolată care duce la aroganță și abuz”. Ați auzit vreodată de ceva mai rezonabil? Dar cine spune că noi suntem rezonabili?

În mod fundamental, oamenii nu sunt predispuși să trăiască democratic. Se poate chiar argumenta că democrația este „nenaturală”, deoarece merge împotriva instinctelor și impulsurilor noastre vitale. Cel mai natural pentru noi, la fel ca pentru orice altă creatură vie, este să căutăm să supraviețuim și să ne reproducem. Și în acest scop, ne afirmăm – implacabil, inconștient, cu sălbăticie – împotriva celorlalți: îi dăm deoparte, îi depășim, îi răsturnăm, chiar îi zdrobim, dacă este necesar. În spatele fațadei zâmbitoare a civilizației umane, operează același impuls orb spre autoafirmare pe care îl găsim în universul animalelor.

E suficient să dăm la o parte doar un strat subțire din suprafața comunității umane pentru a găsi hoarda. „Natura umană irațională și nerezonabilă”, scrie zoologul Konrad Lorenz în cartea sa „Despre agresiune”, este cea care împinge „două partide politice sau religii cu programe uimitor de similare de mântuire să se lupte cu înverșunare”, la fel cum obligă „un Alexandru sau un Napoleon să sacrifice milioane de vieți în încercarea sa de a uni lumea sub sceptrul său”. Istoria lumii, în cea mai mare parte, este povestea unor indivizi excesiv de autoasertivi în căutarea diferiților sceptri.

Situația rămâne gravă și pentru că, odată urcat pe tron un asemenea individ, alții sunt mult prea dornici să se supună acestuia. Este ca și cum, în prezența sa ilustră, își dau seama că au prea multă libertate, pe care o găsesc brusc apăsătoare. În „Frații Karamazov”, de Dostoievski, Marele Inchizitor spune: „Atâta timp cât omul este liber, nu există o grijă mai permanentă sau mai chinuitoare decât să găsească pe cineva căruia să i se supună cât mai curând posibil”. Și ce predare dulce! Alexandru cel Mare, Iulius Cezar, Napoleon, Hitler și Mussolini au fost cu toții buni oratori, seducători ai mulțimilor și politicieni fermecători.

Relația lor cu mulțimea este una intimă. În regimurile de acest fel, ori de câte ori puterea este folosită și expusă, efectul este profund erotic. Ceea ce vedem, de exemplu, în „Triumful voinței” (în bună măsură datorită geniului pervers al lui Leni Riefenstahl) este că oamenii se confruntă cu un fel de extaz colectiv. Proclamațiile seducătorului pot fi goale, chiar lipsite de sens, dar asta contează puțin; fiecare aduce mulțimea stârnită pe noi culmi ale plăcerii. Acum poate face orice vrea cu publicul său captiv. Se vor supune oricăror fantezii ale stăpânului lor.

Acesta este aproximativ contextul uman în cadrul căruia apare ideea de democrație. Nu e de mirare că este o bătălie pierdută. Democrația autentică nu face mari promisiuni, nu seduce sau încântă, ci aspiră doar să asigure un nivel de demnitate umană. Nu este erotică. În comparație cu ceea ce se întâmplă în regimurile populiste, este rece și neatractivă.

Cine cu mintea întreagă ar alege responsabilitățile plictisitoare ale democrației în locul satisfacției imediate pe care o oferă demagogul? Frigiditatea în locul extazului nemărginit? Și totuși, în ciuda acestor limite, ideea democratică s-a apropiat de o întrupare completă de câteva ori în istorie – momente de grație când umanitatea aproape a reușit să se surprindă pe ea însăși.

Un element care este necesar pentru ca democrația să apară este simțul smereniei. O smerenie în același timp colectivă și interiorizată, profundă, chiar vizionară, dar autentică. Genul de modestie care se simte confortabil în propria piele și care, pentru că își cunoaște valoarea și limitele, poate chiar să râdă de sine. O smerenie care, după ce a văzut multe nebunii și a învățat să le tolereze, a devenit înțeleaptă și răbdătoare.

A fi un adevărat democrat, cu alte cuvinte, înseamnă a înțelege că, atunci când vine vorba de a trăi împreună, nu ești mai bun decât ceilalți și trebuie să acționezi în consecință. A trăi democratic înseamnă, în principal, a face față eșecului și imperfecțiunii și de a avea puține iluzii în legatură cu societatea umană. Instituțiile democrației, normele și mecanismele sale, ar trebui să pornească de la o viziune a ființelor umane ca având deficiențe, erori și imperfecțiuni.

Democrația ateniană antică a conceput două instituții care au concretizat această viziune. În primul rând, așa-numitul „sortit”: numirea funcționarilor publici prin tragere la sorți. Având în vedere egalitatea fundamentală a drepturilor de care se bucurau toți cetățenii atenieni – adică bărbații adulți liberi –, cel mai logic mijloc de acces la funcțiile de conducere era selecția aleatorie. Într-adevăr, pentru democrații atenieni, alegerile ar fi lovit inima democrației: ar fi permis unor oameni să se afirme, arogant și nedrept, împotriva celorlalți.

Cealaltă instituție ateniană, una cu imperfecțiuni, a fost ostracizarea. Când unul dintre cetățeni devenea un pic prea popular – mult prea seducător –, atenienii îl exilau în afara orașului timp de zece ani, gravându-i numele pe bucăți de ceramică. Nu era o pedeapsă pentru ceva ce făcuse, ci o măsură preventivă împotriva a ceea ce ar fi putut face dacă era lăsat necontrolat. Atenienii știau că erau prea vulnerabili și prea deficitari pentru a rezista seducției politice (relația complicată cu Alcibiade le-a oferit o dovadă amplă în acest sens) și și-au refuzat imediat plăcerea. Fiind făcută de om, democrația este fragilă, cu o constituție șubredă – mai bine să nu o punem la încercare.

După experimentul radical al Atenei în ceea ce privește egalitatea, democrația a reapărut în altă parte, îmbrăcând adesea forme pe care vechii atenieni ar ezita să le numească democratice. De exemplu, o mare parte a democrației americane de astăzi (una dintre cele mai bune versiuni de pe piață în prezent) ar fi, după standardele ateniene, considerată „oligarhică”. Cei câțiva norocoși bogați (hoi oligoi) decid, de obicei, nu numai regulile jocului politic, ci și cine câștigă și cine pierde. În mod ironic, sistemul favorizează ceea ce am vrut cu disperare să evităm atunci când am optat pentru democrație în prima fază: animalul politic înfometat de putere, arogant, predispus la autoafirmarea opresivă.

Cu toate acestea, nu ar trebui să fim surprinși. „Dacă ar exista un popor al zeilor, acesta s-ar guverna democratic”, scria Jean-Jacques Rousseau. „O formă de guvernare atât de perfectă nu este pentru oameni”. Democrația este atât de greu de găsit în lumea umană, încât, de cele mai multe ori, atunci când vorbim despre ea, ne referim la un ideal îndepărtat mai degrabă decât la un fapt. În cele din urmă, despre asta este democrația: despre un ideal pe care oamenii încearcă să îl pună în practică din când în când. Niciodată în mod adecvat și niciodată pentru mult timp – întotdeauna stângaci, cu timiditate, ca și cum ar fi o perioadă de probă.

Și totuși, democrația este unul dintre acele lucruri greu de atins – ca și fericirea, de altfel – a cărei promisiune, chiar dacă este permanent amânată, este mai importantă decât existența sa reală. S-ar putea să nu o obținem niciodată, dar nu ne putem permite să ne oprim din a visa la ea. //

Costică Brădățan este profesor de științe umaniste la Texas Tech University.

Textul a fost inițial publicat în The New York Times.