De același autor
„De ce eșuează democrațiile?”
Am auzit această întrebare de multe ori în ultimii ani, în cărți, în paginile de opinie, în emisiuni și într-o dezbatere publică din ce în ce mai anxioasă. Dar de fiecare dată constat că răspund la această întrebare cu o alta: de ce nu ar trebui să eșueze?
Istoria – singurul ghid autentic pe care îl avem în această privință – ne-a arătat că democrația este rară și trecătoare. Se dezvoltă aproape misterios într-un loc norocos sau altul și apoi se degradează, se pare, la fel de misterios. Democrația autentică este greu de realizat, iar odată realizată, ea rămâne fragilă. În marea schemă a evenimentelor umane, aceasta este excepția, și nu regula.
În ciuda caracterului ideal al democrației, ideea sa de bază este dezarmant de simplă: ca membri ai unei comunități, fiecare ar trebui să aibă un cuvânt de spus (egal cu al celorlalți) despre modul în care ne administrăm viața comună. „În democrația așa cum ar trebui să fie”, scrie Paul Woodruff în cartea sa din 2006 „ First Democracy: The Challenge of an Ancient Idea”, „toți adulții sunt liberi să intervină în dezbaterea despre cum ar trebui să-și aranjeze viața împreună. Și nimeni nu este lăsat să se bucure liber de puterea necontrolată care duce la aroganță și abuz”. Ați auzit vreodată de ceva mai rezonabil? Dar cine spune că noi suntem rezonabili?
În mod fundamental, oamenii nu sunt predispuși să trăiască democratic. Se poate chiar argumenta că democrația este „nenaturală”, deoarece merge împotriva instinctelor și impulsurilor noastre vitale. Cel mai natural pentru noi, la fel ca pentru orice altă creatură vie, este să căutăm să supraviețuim și să ne reproducem. Și în acest scop, ne afirmăm – implacabil, inconștient, cu sălbăticie – împotriva celorlalți: îi dăm deoparte, îi depășim, îi răsturnăm, chiar îi zdrobim, dacă este necesar. În spatele fațadei zâmbitoare a civilizației umane, operează același impuls orb spre autoafirmare pe care îl găsim în universul animalelor.
E suficient să dăm la o parte doar un strat subțire din suprafața comunității umane pentru a găsi hoarda. „Natura umană irațională și nerezonabilă”, scrie zoologul Konrad Lorenz în cartea sa „Despre agresiune”, este cea care împinge „două partide politice sau religii cu programe uimitor de similare de mântuire să se lupte cu înverșunare”, la fel cum obligă „un Alexandru sau un Napoleon să sacrifice milioane de vieți în încercarea sa de a uni lumea sub sceptrul său”. Istoria lumii, în cea mai mare parte, este povestea unor indivizi excesiv de autoasertivi în căutarea diferiților sceptri.
Situația rămâne gravă și pentru că, odată urcat pe tron un asemenea individ, alții sunt mult prea dornici să se supună acestuia. Este ca și cum, în prezența sa ilustră, își dau seama că au prea multă libertate, pe care o găsesc brusc apăsătoare. În „Frații Karamazov”, de Dostoievski, Marele Inchizitor spune: „Atâta timp cât omul este liber, nu există o grijă mai permanentă sau mai chinuitoare decât să găsească pe cineva căruia să i se supună cât mai curând posibil”. Și ce predare dulce! Alexandru cel Mare, Iulius Cezar, Napoleon, Hitler și Mussolini au fost cu toții buni oratori, seducători ai mulțimilor și politicieni fermecători.
Relația lor cu mulțimea este una intimă. În regimurile de acest fel, ori de câte ori puterea este folosită și expusă, efectul este profund erotic. Ceea ce vedem, de exemplu, în „Triumful voinței” (în bună măsură datorită geniului pervers al lui Leni Riefenstahl) este că oamenii se confruntă cu un fel de extaz colectiv. Proclamațiile seducătorului pot fi goale, chiar lipsite de sens, dar asta contează puțin; fiecare aduce mulțimea stârnită pe noi culmi ale plăcerii. Acum poate face orice vrea cu publicul său captiv. Se vor supune oricăror fantezii ale stăpânului lor.
Acesta este aproximativ contextul uman în cadrul căruia apare ideea de democrație. Nu e de mirare că este o bătălie pierdută. Democrația autentică nu face mari promisiuni, nu seduce sau încântă, ci aspiră doar să asigure un nivel de demnitate umană. Nu este erotică. În comparație cu ceea ce se întâmplă în regimurile populiste, este rece și neatractivă.
Cine cu mintea întreagă ar alege responsabilitățile plictisitoare ale democrației în locul satisfacției imediate pe care o oferă demagogul? Frigiditatea în locul extazului nemărginit? Și totuși, în ciuda acestor limite, ideea democratică s-a apropiat de o întrupare completă de câteva ori în istorie – momente de grație când umanitatea aproape a reușit să se surprindă pe ea însăși.
Un element care este necesar pentru ca democrația să apară este simțul smereniei. O smerenie în același timp colectivă și interiorizată, profundă, chiar vizionară, dar autentică. Genul de modestie care se simte confortabil în propria piele și care, pentru că își cunoaște valoarea și limitele, poate chiar să râdă de sine. O smerenie care, după ce a văzut multe nebunii și a învățat să le tolereze, a devenit înțeleaptă și răbdătoare.
A fi un adevărat democrat, cu alte cuvinte, înseamnă a înțelege că, atunci când vine vorba de a trăi împreună, nu ești mai bun decât ceilalți și trebuie să acționezi în consecință. A trăi democratic înseamnă, în principal, a face față eșecului și imperfecțiunii și de a avea puține iluzii în legatură cu societatea umană. Instituțiile democrației, normele și mecanismele sale, ar trebui să pornească de la o viziune a ființelor umane ca având deficiențe, erori și imperfecțiuni.
Democrația ateniană antică a conceput două instituții care au concretizat această viziune. În primul rând, așa-numitul „sortit”: numirea funcționarilor publici prin tragere la sorți. Având în vedere egalitatea fundamentală a drepturilor de care se bucurau toți cetățenii atenieni – adică bărbații adulți liberi –, cel mai logic mijloc de acces la funcțiile de conducere era selecția aleatorie. Într-adevăr, pentru democrații atenieni, alegerile ar fi lovit inima democrației: ar fi permis unor oameni să se afirme, arogant și nedrept, împotriva celorlalți.
Cealaltă instituție ateniană, una cu imperfecțiuni, a fost ostracizarea. Când unul dintre cetățeni devenea un pic prea popular – mult prea seducător –, atenienii îl exilau în afara orașului timp de zece ani, gravându-i numele pe bucăți de ceramică. Nu era o pedeapsă pentru ceva ce făcuse, ci o măsură preventivă împotriva a ceea ce ar fi putut face dacă era lăsat necontrolat. Atenienii știau că erau prea vulnerabili și prea deficitari pentru a rezista seducției politice (relația complicată cu Alcibiade le-a oferit o dovadă amplă în acest sens) și și-au refuzat imediat plăcerea. Fiind făcută de om, democrația este fragilă, cu o constituție șubredă – mai bine să nu o punem la încercare.
După experimentul radical al Atenei în ceea ce privește egalitatea, democrația a reapărut în altă parte, îmbrăcând adesea forme pe care vechii atenieni ar ezita să le numească democratice. De exemplu, o mare parte a democrației americane de astăzi (una dintre cele mai bune versiuni de pe piață în prezent) ar fi, după standardele ateniene, considerată „oligarhică”. Cei câțiva norocoși bogați (hoi oligoi) decid, de obicei, nu numai regulile jocului politic, ci și cine câștigă și cine pierde. În mod ironic, sistemul favorizează ceea ce am vrut cu disperare să evităm atunci când am optat pentru democrație în prima fază: animalul politic înfometat de putere, arogant, predispus la autoafirmarea opresivă.
Cu toate acestea, nu ar trebui să fim surprinși. „Dacă ar exista un popor al zeilor, acesta s-ar guverna democratic”, scria Jean-Jacques Rousseau. „O formă de guvernare atât de perfectă nu este pentru oameni”. Democrația este atât de greu de găsit în lumea umană, încât, de cele mai multe ori, atunci când vorbim despre ea, ne referim la un ideal îndepărtat mai degrabă decât la un fapt. În cele din urmă, despre asta este democrația: despre un ideal pe care oamenii încearcă să îl pună în practică din când în când. Niciodată în mod adecvat și niciodată pentru mult timp – întotdeauna stângaci, cu timiditate, ca și cum ar fi o perioadă de probă.
Și totuși, democrația este unul dintre acele lucruri greu de atins – ca și fericirea, de altfel – a cărei promisiune, chiar dacă este permanent amânată, este mai importantă decât existența sa reală. S-ar putea să nu o obținem niciodată, dar nu ne putem permite să ne oprim din a visa la ea. //
Costică Brădățan este profesor de științe umaniste la Texas Tech University.
Textul a fost inițial publicat în The New York Times.
Comentarii 8
G Popescu - 01-29-2021
Daca articolul a aparut in The New York Times, imi inchipui ce partid e cel democrat in conceptia autorului.
RăspundeGELU Egry - 01-28-2021
Smerenia o propovaduieste religia crestina,dar noi nu mai avem credinta.Smerenia este si un percept educational, dar noi nu mai facem educatie. Atunci?
RăspundeJoaquin Murieta - 01-26-2021
Silvia a nascut gemenii Romulus shi Remus in padure shi a murit la nashtere. Daca ar fi avut o casa in care sa nasca shi apa sa se spele poate nu ar fi murit. Daca ar fi avut shi un medic foarte probabil el ar fi diagnosticat corect sarcina cu gemeni shi i-ar fi avortat caci se stia inca de atunci ca nashterea gemenilor e foarte riscanta. Impresionatzi de tragedia mamei lor gemenii au construit un orash, Roma, unde femeile sa poata nashte in sigurantza caldura shi curatzenie shi sa se poata spala la terme. Pe 1 martie 752 BC, anul nou Roman Romulus s-a casatorit in noul orash constuit de el. Sarbatorim shi azi acea zi cu un martzishor. Roma a fost democratica inca din prima zi shi a avut constitutzie care printre altele garanta dreptul femeilor Romane de a face un avort daca ele sau medicii lor il considera necesar. Totzi regii Romei au fost aleshi de popor prin procedura numita azi "plebiscit". Nici un rege nu a fost fiul precedentului rege. Cuvantul "tata" provine de la un nume propiu Titus Tatus socrul lui Romulus. Totushi in 509 BC Tarquinuis a incalcat dreptul Lucretziei de a face un avort dupa ce fusese violata shi Tarquinus spera sa intemeieze astfel o dinastie. Lucretzia s-a sin-ucis cum procedeaza shi azi multe femei silite sa poarte o sarcina ne-dorita. Romanii s-au rasculat shi au instaurat republica. Pentru ca tragedia Lucretziei sa nu se repete constitutzia, pana atunci orala, a fost scrisa pe 12 table de cupru shi afishata in centrul Romei. Evident ea includea dreptul femeilor de a face avort drept care ii fusese incalcat Lucretziei. Caesar, Pompei shi Crassus incheie primul triumvirat. Ca rezultat al intzelegerii Caesar primeshte comanda legiunilor care cuceresc Galia, Crassus primeshte comanda legiunilor care ataca Parthia. Crassus este invins shi ucis de Parthi. Pompei ramane la Roma este ales consul shi se casatoreshte cu Iulia fiica lui Caesar. Iulia ramane insarcinata dar solicita sa avorteze caci era prea tanara ca sa nasca shi se pare ca sarcina nu mergea bine. Pompei ii interzice acest drept incalcand astfel constitutzia Romei. Iulia moare la nashtere cu toate ca Pompei shi mai multzi medici fac tot ce pot sa o salveze. Nu poate fi salvat nici copilul Iuliei. In Galia Caesar e indignat sa afle cum fusese tratata fiica lui. Caesar trece Rubiconul il ucide pe Pompei shi garanteaza ca orice femee Romana poate face o "caesariana" daca ea sau medicul ei o considrea necesara. Prin "caesariana" se intzelegea atunci avort caci calificarea medicilor antici permitea doar salvarea femeii. Ce parere a avut Iisus despre "caesariana" nu stim dar e putzin probabil ca El sa fi fost de acord cu Pompei ucigashul Iuliei. Totushi biserica a interzis imediat caesariana. Multzi medici shi moashe au foat arshi pe rug pentru ca efectuasera caesariene. Au fost arshi pe rug chiar shi acei medici care au incercat sa perfectzioneze caesariana astfel incat ea sa decurga cum o stim azi asha ca un porcar nu un medic a efectuat prima caesariana in aceptziunea actuala a termenului salvand atat mama cat sshi copilul shi a facut asta in Olanda protestanta unde teroarea papala nu l-a putut prinde shi arde pe rug shi pe el.
RăspundeJoaquin Murieta - 01-25-2021
Atunci cand pot vota oamenii aleg acei politicieni care garanteaza femeiilor dreptul de a face un avort atunci cand ele sau medicii lor il considera necesar. Dupa ce au obtzinut acest drept oamenii voteaza acei politicieni care garanteaza ingrijire medicala platita de stat, apa shi alimente gratuite shi o locuintza modesta shi ea platita de stat. Guvernul ales democratic trebue sa mentzina shi pacea caci e evident ca la razboi moare electoratul. Asha a aparut democratzia in antichitate. Atena permitea avortul Sparta nu. De aceea a fugit Elena din Sparta in Troia aliata a Atenei cum era shi Smirna patria lui Homer. Sparta stia foarte bine ca oamenii ar vota pro-avort shi pro-pace de acea nu permitea democratzia anticipand ca democratzii vor fi invinshi in razboaie ceea ce s-a shi intamplat in razboiul Peloponeziac. Sparta a fost invinsa insa de Theba democratica shi ea shi apoi Roma a garantat inca de la fondare dreptul femeilor Romane de a face avort. Mai tarziu Roma a dat tuturor apa pe gratis apoi shi programul "Alimenta" introdus de Traian. La Ostia pot fi vizitate shi azi blocurile de apartamente construite de SPQR pentru Romanii saraci. Roma evita pe cat posibil razboaiele. Primul razboi Punic a fost declanshat prin plebiscit caci senatul a spus ca nu-shi poate asuma singur decizia de a trimete multzi Romani la moarte. Shi in Romania ca peste tot in lume democratzia a inceput in 1989 cu permiterea avortului.
RăspundeJoaquin Murieta - 01-21-2021
Exact asta a spus shi marele Lenin: Democratzia nu merge de aceea trebue introdusa dictatura proletariatului !
Răspundemircea munteanu zis si "mongolul" - 01-19-2021
Zeii democrati? Va inselati. Mai (re)cititi legendele antice. Olimpul nu era democratic. Dar de loc. Zeus (Jupiter etc.) erau stapini absoluti si toti/toate li se subordonau. Ca altfel era vai si amar de ei. Democratia umana? Vorba cuiva: "Am tinut scutul la mijloc." Atita timp cat marea masa este alcatuita din proprietari (PROPRIETARI) egali, statul este democrat. (Vedeti efortul anticilor -greci, fenicieni etc.- de a controla natalitatea si structura proprietatilor. Inclusiv "roirea", pentru a intemeia noi colonii, cu cei ce nu-si gasesu locul in cetatea mama. Cand structura economica egala se distruge si apar oligarhii, s-a dus democratia. Mai exista sansa unei democratii intre oligarhi. (Ca in Mafie. Egalitatea capilor.) Dar si cand rezerva asta s-a dus, adio democratie. SUA au fost democrate in faza de inceput, cand marea masa a cetatenilor erau egali. Si a mai fost un efort pentru mentinerea democratiei cu legile antitrust(finalul sec. XIX, inceputul sec. XX) si New Deal(FDR). Acum... Dumnezeu cu mila!
Răspundemike - 01-19-2021
Superb scris! Cred ca acel sentiment de extaz, de libertate, de speranta pe care l-am trait imediat in 1989 dupa caderea comunismului a reprezentat saltul in democratie, trecerea in noul mediu democratic. Nu oricine are ocazia sa traiasca asa ceva, sa traiasca in doua lumi, iar apoi sa le compare. Ce se intampla astazi nu mai are demult legatura cu democratia autentica, bazata pe libertate si respect pentru fiecare om. Nu mai suntem liberi! Ne pregatim sa intram intr-un fel de mediu totalitar in care suntem atent analizati si controlati. Pentru a putea fi din nou liberi, trebuie mai intai sa fim constransi. Pentru a putea trai in democratie, trebuie mai intai sa traim intr-un regim totalitar. Doar astfel putem aprecia democratia. Doar ca, astazi impresia mea este ca se confunda amandoua si nu mai stim care este una, si care cealalta.
Răspundenick - 01-19-2021
Trist dar adevarat.
Răspunde