Adevărata față a lui Putin

Aproape toată lumea îl descrie zilele acestea pe președintele rus drept „nebun” pentru invazia Ucrainei, „dement” pentru amenințările repetate cu utilizarea arsenalului nuclear sau „paranoic” pentru declarațiile sale că Rusia ar fi în vreun fel amenințată de Ucraina, de NATO, de Statele Unite, de Occident. Lideri care au menținut un dialog constant cu Putin de-a lungul anilor, precum președintele finlandez, Sauli Niinisto, au declarat că acesta s-a schimbat și a devenit mai agresiv.

Alții, mai puțini, încă îl consideră un actor rațional, dar foarte cinic, care își calculează cu grijă acțiunile și declarațiile în vederea atingerii scopului dorit. Aceștia își bazează aprecierile pe faptul că Putin nu face decât să urmeze noua doctrină militară a Rusiei care vorbește despre „dezescaladare prin escaladare”, care înseamnă că Moscova va escalada orice tensiune și orice conflict, amenințând chiar cu utilizarea armelor nucleare, pentru a forța adversarii să facă un pas înapoi și în acest fel Rusia să câștige avantaje în lupta convențională. Pare o nebunie, mai ales că acest joc la cacealma nu a mai fost încercat niciodată, dar este limpede că Putin este dispus să îl joace.

Este însă foarte posibil ca Putin să fie amândouă: un paranoic care se consideră atacat din toate părțile și un cinic fără margini care face uz de toate mijloacele care îi stau la dispoziție, militare, politice și propagandistice, pentru a câștiga.

Adevărul este însă că nimeni nu știe ce este în mintea lui Putin și cum gândește autocratul de la Kremlin. Dar avem indicii bune din istorie, care ne pot oferi o aproximare bună, iar rezultatul este foarte diferit de ceea ce se consideră în mod uzual că ar fi rezonabil.

Cum a devenit Putin președinte

La începutul anului 1999, Vladimir Putin era șeful FSB, principalul serviciu secret al Rusiei și urmașul temutului KGB sovietic, care păstra distanță față de mass-media, fiind o prezență foarte discretă în complicata structură de putere rusă. La începutul lunii august însă, Putin este numit de președintele Boris Elțîn în funcția de prim-ministru. O surpriză, dat fiind că Putin este un cvasinecunoscut care nu se remarcase prin nimic până atunci, motiv pentru care nimeni nu-i dă prea multe zile în fruntea guvernului, așa cum se întâmplase și cu ultimii patru dintre predecesorii săi, care nu apucaseră mai mult de câteva luni în funcție. Putin are însă susținerea lui Elțîn, care declară că l-ar dori pe fostul locotenent-colonel KGB succesorul său. Duma de Stat votează pentru învestirea lui Putin la mijlocul lunii august.

Aproximativ două luni mai târziu, au loc o serie de atentate bizare cu bombă asupra unor blocuri de locuințe din Moscova și alte două orașe din Rusia. Atacurile au loc noaptea în timp ce locatarii dorm, pentru a maximiza numărul de victime, și ca urmare mor cel puțin 300 de oameni, iar peste 1.000 sunt răniți. O tentativă de atac este dejucată la un bloc din Ryazan și sunt arestați trei suspecți care se dovedesc a fi agenți FSB. De atunci și până astăzi, lumea este împărțită în două. Unii consideră că autorii atentatelor au fost teroriști ceceni sau, probabil, din Dagestan și alții sunt convinși că a fost o vastă operațiune a FSB, cu scopul de a justifica declanșarea celui de-al doilea război cecen. Cert este că Duma a refuzat să investigheze faptele, iar dosarul incidentului de la Ryazan a fost sigilat și secretizat pentru 75 de ani. La fel de cert este că mulți dintre cei care au insistat să investigheze bombardamentele și au indicat drept responsabil FSB-ul au murit în accidente de mașină suspecte sau au fost asasinați prin împușcare sau prin otrăvire cu poloniu, așa cum a fost cazul celebrului Alexander Litvinenko, fostul ofițer FSB ucis la Londra.

Dintr-un necunoscut, Putin a devenit peste noapte vedeta politicii rusești, mai ales după ce a fost însărcinat de Elțîn cu operațiunile militare din Cecenia. Pe 31 decembrie 1999, Elțîn demisionează, Putin devine președinte în funcțiune, iar în martie 2000 este ales președinte cu 53% din voturi încă din primul tur. O ascensiune clădită cu prețul a 300 de civili uciși în condiții oribile și un război.

Criza ostaticilor de la teatrul Dubrovka

Doi ani mai târziu, pe 23 octombrie 2002, un grup de 40 de ceceni, printre care și femei, a luat ostatici 850-900 de spectatori, actori și staff-ul aparținând Teatrului Dubrovka din Moscova în timpul unei reprezentații cu piesa Nord-Ost. Criza a durat patru zile, timp în care teroriștii au eliberat 200 de persoane, străini, femei și copii. În dimineața celei de-a patra zile, trupele speciale rusești au eliberat un gaz toxic în sistemul de aer condiționat, după care au luat cu asalt teatrul. Operațiunea s-a soldat cu moartea tuturor teroriștilor și a cel puțin 140 de civili. Natura gazului nu a fost stabilită nici astăzi, fiind secret de stat, dar analize ulterioare au conchis că ar fi vorba de unul sau mai multe derivate ale fentanilului. Din cauza faptului că gazul nu a fost cunoscut, echipele de salvare sosite la fața locului nu au putut administra victimelor un antidot, ceea ce a dus la o creștere semnificativă a numărului de morți.

În urma acestui masacru, cei mai mulți ostatici au murit în urma dispersiei gazului și doar foarte puțini au fost executați de teroriști. Cum străinii au fost eliberați, victimele au fost ruși, uciși de agenții speciali ai FSB. Într-o declarație din dimineața respectivă, Putin a apreciat că guvernul a reușit aproape imposibilul, salvând sute de oameni, și că operațiunea de asalt asupra teatrului „a dovedit că Rusia nu poate fi pusă în genunchi”.

Câteva zile mai târziu, Putin a citit o declarație la televiziune în care a amenințat că Rusia va lovi teroriștii oriunde s-ar afla aceștia, o trimitere directă nu la Cecenia, Afganistan sau altă țară care adăpostea teroriști, ci la Georgia, anunțând ce avea să urmeze în câțiva ani.

La începutul lunii noiembrie, Duma a aprobat o serie de legi antiteroriste, printre care se afla și una care introducea cenzura presei pentru relatări din zonele de război sau în cazul unor atacuri teroriste, un pas decisiv în preluarea de către Kremlin a controlului asupra mass-media. Drept dovadă, unul dintre ultimele posturi de televiziune nesupus lui Putin, NTV, a fost luat cu asalt de autorități în ianuarie 2003. Echipa editorială a fost demisă în bloc și a fost înlocuită cu oameni fideli regimului.

Criza ostaticilor de la Beslan

Pe 1 septembrie 2004, un grup de teroriști ceceni a luat ostatici peste 1.100 de oameni, dintre care 777 de copii la o școală din orașul Beslan din Osetia de Nord. Asediul a durat trei zile și s-a încheiat cu moartea a 333 de persoane, dintre care 186 de copii. Este vorba de cel mai grav masacru asupra unor elevi sau studenți din istoria omenirii.

Asaltul final a început cu lansarea – se pare că la ordinul direct al lui Putin – a unor rachete asupra acoperișului sălii de sport, care s-a prăbușit în flăcări peste ostaticii aflați înăuntru. O parte dintre copii au fost mutați în cantina școlii și așezați la ferestre ca scuturi umane. Trupele rusești au deschis focul cu rachete, obuze de tanc și – atenție – proiectile termobarice, considerate unele dintre cele mai oribile arme create vreodată.

În urma acestei orori, Putin a respins criticile din Occident privind modul în care a fost gestionată criza, considerând că acestea dovedesc o mentalitate de război rece, precum și dorința Vestului de a ține Rusia legată cu sfori ca pe o marionetă pentru a nu-i permite să țină capul sus. În scurtă vreme a început o campanie împotriva ONG-urilor pentru apărarea drepturilor omului, în primul rând a celor care primiseră finanțare din străinătate.

Putin a anunțat totodată legi noi care extindeau și mai mult puterile instituțiilor de aplicare a legii, precum și o reformă electorală. Astfel, conducătorii regiunilor urmau să nu mai fie aleși în mod direct, ci printr-un mecanism prin care președintele federației propune, iar legislativele provinciale votează propunerea. Nici nu e nevoie să precizăm că niciun lider propus de Putin nu a fost respins de aleșii republicilor și provinciilor. Pe de altă parte, mandatele de deputați în Duma de Stat nu mai erau mandate districtuale unice, trecându-se la un sistem procentual, care a favorizat partidul prezidențial Rusia Unită. Controlul asupra mass-media a fost extins, ajungându-se până acolo încât, de exemplu, NTV a renunțat la transmiterea reportajelor de la fața locului pentru a difuza o telenovelă, iar timp de trei zile, televiziunile au dezinformat publicul vorbind despre un număr mult mai mic de ostatici.

Războiul din Georgia

În august 2008, separatiștii din Osetia de Sud au lansat tiruri de artilerie asupra pozițiilor și localităților georgiene situate dincolo de linia de demarcație a regiunii separatiste. Trupele georgiene au ripostat, dar nu după mult timp, parlamentul de la Tbilisi a votat o încetare unilaterală a focului. Drept răspuns, sud-osetinii și-au intensificat atacurile, ceea ce l-a făcut pe președintele Saakașvili să ordone restabilirea ordinii și legalității în Osetia de Sud, ceea ce s-a transpus în ocuparea aproape a întregului teritoriu separatist. Sub acuzația că Georgia persecută populația civilă, rușii au atacat din trei părți – Osetia de Sud, Abhazia și de pe mare – din aer și la sol și la scurtă vreme au ocupat orașe importante ale Georgiei și nu s-au oprit decât la câțiva zeci de kilometri de Tbilisi. Dacă ceva nu mergea prost cu atacul de pe mare, iar atacul asupra defileului Kodori nu ar fi durat trei zile, rușii ar fi cucerit Georgia în mai puțin de o săptămână.

După război, Putin, care la vremea respectivă era prim-ministru în cadrul schimbului de locuri cu Dmitri Medvedev, a lansat o amplă reformă a forțelor armate constând în creșterea masivă a cheltuielilor pentru înarmare.

Mai amintim aici de asasinarea jurnalistei Anna Politkovskaia, a opozantului Boris Nemțov sau de tentativa de asasinat asupra lui Alexei Navalnîi. Asasinatul este o practică mai răspândită în Rusia decât răzbate în presa occidentală.

Toate aceste momente critice arată cum se comportă Vladimir Putin în situații critice. În primul rând, obsesia lui este ca Rusia să fie și să arate puternică. După Beslan a constatat că „am fost slabi, iar cei slabi iau bătaie”. Iar prin Rusia se înțelege întotdeauna „statul rus”. După cum se poate vedea, cetățenii nu au nicio valoare, ei pot fi folosiți în calitate de carne de tun, pot muri pe capete atâta vreme cât Rusia rămâne puternică. Acest dispreț față de populație poate fi o explicație pentru care convoaiele ucrainene cu civili sunt atacate. În al treilea rând, cu orice criză, Putin și-a consolidat puterea personală, a reprimat instituțiile democratice și libertatea presei și a extins puterea forțelor de represiune. Sânge pentru putere, acesta a fost dintotdeauna târgul făcut de Putin.

Nu știm dacă Vladimir Putin este nebun, dar cu siguranță este cel mai cinic lider al lumii, rece, calculat și absolut necruțător. //