De același autor
Duminică are loc cel de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale din Turcia și, după toate analizele, lucrurile nu arată deloc bine. Cei doi candidați rămași în cursă sunt actualul șef al statului, Recep Tayyip Erdoğan, care în primul tur a obținut 49,5% din voturi, și liderul opoziției kemaliste, Kemal Kiričdaroglu, care a sosit pe locul al doilea, cu 44,8%. Prin alte părți, această diferență nu ar fi una insurmontabilă, dar în Turcia pare că este. Dacă înainte de primul tur, aproape toți analiștii și observatorii dădeau ca sigură victoria lui Kemal Kiričdaroglu, bazându-se pe sondajele de opinie care îl plasau pe primul loc chiar și cu zece procente, după alegeri aceiași analiști și observatori sunt siguri că Erdoğan nu mai are cum să piardă.
Temeiul acestei siguranțe constă în faptul că al treilea plasat, cu puțin peste 5%, Sinan Oğan, a candidat de pe o platformă ultra-naționalistă care nu îi permite să își ofere sprijinul liderului opoziției – printre susținătorii căruia se numără și formațiuni kurde – electoratul său înclinând mai degrabă către Erdoğan. De altfel, Oğan a și anunțat că îl susține pe Erdoğan în turul al II-lea. În plus, există o pleiadă de mici partide naționaliste și islamiste ai căror alegători sunt mai apropiați de naționalismul islamic al lui Erdoğan decât de secularismul pro-occidental al lui Kiričdaroglu. Cu alte cuvinte, Erdoğan are de unde să crească la peste 50% din voturi, în vreme ce adversarul său pare să-și fi epuizat resursele electorale.
Alegeri libere, dar nu corecte
Alegerile de pe 14 mai, inclusiv cele parlamentare, au fost în general libere, în sensul în care cetățenii au putut să-și exprime liber dreptul la vot, fără a fi împiedicați de autorități și fără să fie supuși violențelor și intimidărilor fizice. Cu toate acestea, nu au fost și corecte. O parte dintre liderii opoziției au fost împiedicați să candideze, așa cum este cazul primarului din Istanbul, iar alții sunt chiar la închisoare de ani buni. Guvernul turc – condus de Erdoğan de când funcția de prim-ministru a fost desființată prin referendum, în 2017 – a făcut presiuni asupra rețelelor online, pe care le-a amenințat cu închisoarea în temeiul așa-numitei „legi anti fake news”, precum și asupra unei rețele sociale precum Twitter, căreia i s-a cerut să cenzureze mesajele opoziției dacă mai vrea să opereze pe teritoriul Turciei.
În Turcia nu (mai) există presă liberă cel puțin de la pretinsa tentativă de lovitură de stat din iulie 2016, când mulți jurnaliști ostili regimului Erdoğan au fost aruncați în închisori sub diferite pretexte. Activiști civici nu mai există din același motiv. CEDO a cerut eliberarea cel puțin a unuia dintre ei, fără niciun rezultat, de altfel. Presa de stat, începând cu agenția națională de știri, Anadolu, este complet supusă regimului și nu are ochi și urechi decât pentru Erdoğan și pentru reprezentanții partidului acestuia AKP (Dreptate și Justiție), iar presa privată, atâta câtă a mai rămas, este deținută de un grup de oligarhi apropiați de Erdoğan, un fel de Ghiță și Voiculescu, cu același gen de trecut criminal.
În consecință, toate luminile mass-media au fost puse pe Erdoğan și AKP, în vreme ce campania electorală a opoziției a fost complet neglijată de presă. Având în vedere ce monopol a pus puterea asupra mediei, este de mirare că principalul partid de opoziție, CHP, și liderul său, Kiličdaroglu, au obținut și atât. Acesta din urmă a fost nevoit să se filmeze șezând la masa sa din bucătărie pentru a transmite mesaje electorale prin internet alegătorilor. Prin comparație cu uriașa mașinărie de propagandă din jurul lui Erdoğan, care a atins și ultimele colțuri ale țării, slaba tentativă de campanie a opoziției probabil că nu a ajuns la un număr mare de alegători, în special din centrul islamic al Turciei, fieful tradițional al autocratului de la Ankara.
Cum e posibil ca Erdoğan să câștige?
Faptele sunt împotriva sa. Turcia trece prin cea mai gravă criză a costului vieții din lume. La sfârșitul anului trecut, oficialii turci au raportat o inflație de 80%, iar acum în mai au raportat 50%. Problema cu aceste raportări oficiale este că sunt foarte probabil false și că rata reală a inflației este un număr cu trei cifre. Moneda națională, lira, a ajuns la o zecime din valoarea pe care a avut-o față de dolar, iar investitorii au fugit, lăsând vistieria statului și pe cea a Băncii Centrale goale de valută. Erdoğan s-a lăudat că o parte din rezervele valutare au fost refăcute din împrumuturi „de la țări prietene”, dar acesta nu este un mod viabil de a conduce o economie. Pentru acest dezastru care este pe cale să se producă nu există decât un singur vinovat: Recep Tayyip Erdoğan. Nu i-a ajuns să-și subordoneze instituțiile de forță, armata și poliția, justiția, presa și societatea civilă, și-a subordonat și Banca Centrală, pe care a obligat-o să reducă ratele dobânzilor pe timp de inflație, în loc să facă invers. Urmarea a fost că populația a sărăcit, investițiile străine s-au oprit și nici altele nu mai au șanse să vină prea curând. Companiile auto europene care au fabrici în Turcia probabil nu vor pleca, dar nici alte investiții nu vor mai face. Având în vedere această evidență și realitatea dură a creșterii costului vieții, cum a fost posibil ca Erdoğan să fie votat de un număr atât de mare de oameni? Când Kiličdaroglu a promis să redea independența Băncii Centrale, să combată inflația și să refacă legăturile economice cu Vestul, mesajul nu a fost, se pare, convingător.
În al doilea rând, Turcia reprezintă probabil țara cu cea mai mare importanță strategică din lume. Situată la intersecția dintre Vest și Est, Nord și Sud, Turcia este statul pe care vrei să-l ai de partea ta. Până la Erdoğan, turcii se considerau ca făcând parte din Occident, calitatea lor de membri de bază ai NATO și cererea de aderare la Uniunea Europeană stând mărturie în acest sens. Odată cu Erdoğan, a avut loc o reorientare masivă a politicii externe și de securitate a regimului. Autocratul de la Ankara a dezvoltat o legătură strânsă cu dictatorul de la Kremlin, cultivând în același timp o relație mai mult decât rece cu Statele Unite. Relațiile comerciale, energetice, financiare și chiar militare dintre Turcia și Rusia sunt, probabil, la cel mai înalt nivel din istoria celor două țări. Turcia a dat o lovitură puternică NATO atunci când a ales rachetele de apărare sol-aer rusești S-400 în dauna rachetelor Patriot și, ca urmare, a fost exclusă de la programul de înzestrare cu avioane de tip F-35. Ca urmare, Turcia a lăsat în mod deliberat flancul estic al NATO expus, ceea ce servește în primul rând interesele Rusiei. Erdoğan trăiește cu impresia că ceea ce a făcut el este să redea măreția otomană a Turciei prin asumarea unei poziții de „autonomie strategică” față de Vest și întărirea în paralel a relațiilor cu Rusia, cu Iranul și cu toate dictaturile din Asia Centrală până la granița cu China. În realitate, ceea ce a făcut a fost să slăbească unitatea occidentală și să cultive regimuri agresive cum este cel rus sau iranian, mai degrabă generatoare de instabilitate internațională. În NATO, Turcia era o forță de care toată lumea trebuia să țină seama. Acum, că și-a expus părțile vulnerabile unui prădător fără scrupule ca Rusia, poziția țării a slăbit la rândul ei. Din nou, Kiličdaroglu a promis să restaureze orientarea pro-occidentală a Turciei, fără însă a strica relațiile cu Rusia, ceea ce pare a fi opțiunea de bun simț și, cu toate acestea, narațiunea lui Erdoğan privind prestigiul și grandoarea Turciei pare să fi prins mai bine la un electorat sensibil la mesajul naționalist și antiamerican.
În sfârșit, corupția. Dacă ne uităm puțin la România și vedem licitații cu dedicație sau lipsa totală a lor, proiecte de infrastructură înhățate de companii de partid sau de oligarhi apropiați de partidele la putere, n-ați văzut nimic. Turcia, patrie ancestrală a corupției, a ajuns la apogeul acestei maladii, încât a devenit un stat captiv. Tot ceea ce înseamnă contracte cu statul merg la membrii AKP și la camarila prezidențială, precum și la un grup de oligarhi numiți „banda celor cinci”, care face jocurile în economia și finanțele Turciei. Mai nou, au primit toate contractele pentru construcția unui aeroport în Istanbul. Spălarea banilor în băncile de stat și chiar private este o practică uzuală. Vorbim aici de bani din traficul de droguri sau de imigranți ilegali în Europa și de alte activități criminale. Singurul lucru de care ai nevoie în Turcia este o relație bună cu AKP și o contribuție semnificativă la partid și ești aranjat. Pentru că în Turcia (nu) funcționează un surogat de justiție. Toți procurorii, judecătorii și polițiștii care au fost implicați în anchetarea acuzațiilor de corupție asupra lui Erdoğan și a fiului său se află acum la închisoare. Toți cei care au încercat să ancheteze membri ai AKP au ajuns în pușcărie. Dacă poliția anchetează o rețea criminală și dacă aceasta este bine conectată cu partidul la putere, polițiștii merg la închisoare, iar criminalii sunt exonerați. Deși a fost dezvăluită corupția (legată de AKP) asociată cu construcția sub standarde a blocurilor de locuințe prăbușite la recentul cutremur, toate regiunile grav afectate au votat majoritar cu Erdoğan.
Pare de neînțeles cum, în pofida acestor erori și nereguli grave, Erdoğan continuă să se bucure de sprijinul unei mari părți a populației. Să fim limpezi: schimbarea președintelui de la Ankara este, de fapt, o schimbare de regim. Tot ce pot spera turcii de la Erdoğan este o înăsprire a regimului autocrat, cu încălcarea drepturilor omului și reducerea la tăcere a societății civile, o fragilizare mai accentuată a poziției Turciei în lume și o adâncire în corupție și sărăcie.
Există o șansă, deși slabă, ca turcii să răstoarne duminică acest regim aberant și să revină în lume. Această șansă nu trebuie pierdută. //
