America sub Biden

Multe dintre luptele politice interne au ca obiect răspunsul „definitiv” la întrebarea „Cine trebuie să dețină puterea?”: poporul sau elitele, majoritatea sau minoritățile, corporațiile sau cetățeanul.

Cristian Campeanu 09.11.2020

De același autor

Alegerea lui Joe Biden este, la această oră, fait accompli și nu pentru că Fox News a decis să anunțe victoria acestuia în Arizona înainte de încheierea numărării, nici pentru că sâmbătă cele mai multe instituții mass-media au proclamat că Biden a câștigat Pennsylvania și că a depășit astfel pragul de 270 de voturi necesare în Colegiul Electoral pentru a deveni cel de-al 46-lea președinte, ci pentru că l-a bătut pe Trump la numărul de voturi în statele-cheie. Nu cu mult, ba dimpotrivă, cu scoruri infime, dar l-a bătut. Asta nu înseamnă că acuzațiile de fraudă, de alterare a procesului de numărare și de lipsă de transparență formulate de tabăra Trump nu sunt lipsite de temei și, prin urmare, nu merită să fie aduse în fața justiției. Trump are tot dreptul să meargă în justiție în toate statele și comitatele în care diferențele sunt foarte mici, să ceară renumărarea sau anularea unor voturi suspecte dacă are probe că s-au produs ilegalități. Deocamdată, echipa Trump nu a reușit să producă asemenea probe, doar coincidențe și suspiciuni valide și supărătoare, dar atât.

Degeaba se indignează presa de stânga când îl acuză pe Trump că vrea să dea o lovitură de stat cu ajutorul instanțelor. Este dreptul lui Trump să meargă în fața judecătorului. Atunci când a fost vorba de candidații democrați – cel mai celebru caz fiind cel de acum 20 de ani din Florida – au mers cât au putut de departe pentru a contesta și schimba rezultatul alegerilor. Atunci a fost nevoie de intervenția Curții Supreme a SUA pentru a pune capăt proceselor și pentru a consemna că omul lor, Al Gore, a pierdut la vot. De data aceasta au mari șanse să câștige. Există foarte puține precedente când contestațiile în instanță au dus la o răsturnare a ierarhiei și, de cele mai multe ori, renumărările au dus la corecții minime. Este, prin urmare, aproape imposibil ca diferența de peste 36.000 de voturi dintre Biden și Trump în Pennsylvania să fie ștearsă. Trump a pierdut, la foarte mică diferență ce-i drept, dar a pierdut. Rămâne problema transferului de putere, dacă Trump va avea sau nu buna cuviință să își accepte înfrângerea și să asigure un transfer pașnic. Dat fiind caracterul individului, este improbabil că acest lucru se va întâmpla sau că măcar va asista la învestirea lui Biden, dar aceasta este mai degrabă o chestiune de stil personal decât o criză autentică. Democrația americană este mult prea puternică pentru a depinde de orgoliile unei persoane sau alteia, astfel că un transfer de putere va exista fie că îi place sau nu lui Trump.

Mandatul

În America, legitimitatea unui politician ales nu este totuna cu „mandatul” acestuia. Legitimitatea este dată de rezultatul alegerilor, mandatul este oferit de diferența de voturi față de contracandidat. Dacă, de exemplu, la alegeri s-ar fi produs așa-numitul „val albastru” pe care l-au prezis foarte mulți experți de stânga, adică dacă Biden ar fi câștigat la diferență mare (o victorie de genul Reagan în 1984, când a câștigat tot, mai puțin un stat), iar Partidul Democrat și-ar fi consolidat dominația asupra Camerei Reprezentanților și ar fi obținut controlul asupra Senatului, atunci s-ar fi putut spune pe bună dreptate că Biden și democrații „au un mandat” pentru orice și-au pus în cap să facă în materie de reforme și politici. Cum acest val nu a acoperit Washingtonul și diferențele au fost mult mai mici decât cele prezise, este evident că acest mandat nu există. Acest lucru, din nefericire, nu a împiedicat niciodată pe nimeni. Toți președinții au pretins că au un mandat pentru schimbare, iar Biden nu face excepție.

Dacă mergem la discursul de acceptare, Biden a afirmat în mai multe rânduri că va fi un președinte al tuturor americanilor, nu doar al democraților, că va unifica o țară dezbinată. Biden a subliniat că adversarii politici nu sunt inamici și că acum este timpul pentru vindecarea rănilor. Acesta este însă genul de declarații pe care îl fac toți câștigătorii. Obama a promis, de exemplu, că va unifica țara după diviziunile produse de administrația Bush, după care s-a apucat temeinic să distrugă orice urmă a politicilor lui Bush. La sfârșitul mandatelor sale țara era mai divizată ca oricând, dovadă alegerea lui Trump. Biden a fost foarte vag în conturarea mandatului său, dar a insistat că democrații și republicanii trebuie să coopereze pentru ducerea acestuia la îndeplinire. Acest imperativ sună foarte prost, pentru că el sugerează că republicanii nu au de ales. Cooperează la punerea în practică a planului prezidențial oricare ar fi acesta sau rămân în afară.

Reformele pe care Biden ar fi bine să nu le încerce

După alegeri, democrații au pierdut locuri în Cameră, iar în Senat scorul este în prezent 50-48 în favoarea republicanilor. Pentru celelalte două fotolii vor avea loc alegeri din nou în statul Georgia în ianuarie. În pofida retoricii unificatoare, Biden a susținut că America se află la un punct de cotitură, ceea ce presupune că de președinția sa va depinde calea pe care va o va urma America în viitor. Această sugestie este coerentă cu declarația liderului minorității democrate din Senat, Chuck Schumer, că dacă democrații vor câștiga cele două locuri din Georgia atunci „vom schimba America”.

Schimbările la care se referă Schumer sunt reforme care ar revoluționa politica americană pentru totdeauna și care au fost evocate în repetate rânduri de reprezentanții stângii. Prima și cea mai „urgentă” reformă ar fi modificarea componenței Curții Supreme de la nouă la 12 sau chiar mai mulți judecători. A doua ar fi modificarea modului în care este ales președintele țării prin renunțarea la Colegiul Electoral și modul în care este ales Senatul și componența acestuia pe motive demografice. A treia ar fi modificarea definitivă a componenței Senatului prin recunoașterea statalității Districtului Columbia și a provinciei Puerto Rico. A patra, evocată la rândul ei, este creșterea ponderii politice a minorităților rasiale dincolo de ponderea lor demografică pentru a încuraja incluziunea și a elimina „rasismul sistemic”.

Oricare dintre aceste reforme politice reprezintă totodată principalele temeri ale susținătorilor lui Trump. Dacă Biden și un Congres dominat de democrați vor încerca să le adopte sub presiunea aripii de extrema stânga a partidului, atunci conflictul intern riscă să devină confruntare deschisă. Biden nu are, evident, „mandat” pentru a forța astfel de schimbări și, dacă este înțelept și crede cu adevărat în unificarea Americii, atunci nici nu va încerca.

Cine deține puterea: poporul sau elitele?

Războiul cultural intern va continua și va reverbera în restul lumii ori, cel puțin, în Occident. De acesta va depinde în mare măsură soarta democrației liberale, iar faptul că el își are originea în America, țara cea mai liberă și cu democrația cea mai vie din lume, e semn bun. Statul de drept este suficient de puternic în Statele Unite încât să tolereze un conflict pe termen lung. Atâta timp cât drepturile și libertățile constituționale „inalienabile” rămân la locul lor iar echilibrul dintre ramurile guvernământului rămâne neafectat – adică în măsura în care cadrul liberal fundamental al Americii nu se schimbă – orice este permis.

Democrația americană a fost întotdeauna fragilă și în interiorul ei s-au dat lupte politice violente, dar acest lucru nu a slăbit Statele Unite. Democrația americană nu este în criză pentru că așa declară o mulțime de specialiști care, de cele mai multe ori, nu știu despre ce vorbesc. Este în plină efervescență. Iar „bătălia pentru sufletul Americii” de care amintea Joe Biden nu s-a încheiat nici cu eșecul lui Trump nici cu victoria lui Biden. Din păcate, multe dintre luptele politice interne au drept obiect răspunsul „definitiv” la întrebarea „Cine trebuie să dețină puterea?”: poporul sau elitele, majoritatea sau minoritățile, corporațiile sau cetățeanul, capitaliștii sau „clasa de mijloc”? Este o întrebare greșită la care toate răspunsurile sunt proaste.

America first și America deschisă

Există însă câteva trăsături de politică internă care s-ar putea să aibă efecte efecte în felul în care America se va raporta la lume. Sub Biden, Statele Unite ar putea reveni în tratatul de la Paris privind schimbările climatice sau chiar în acordul negociat de administrația Obama privind programul nuclear iranian, dar acestea sunt doar gesturi de bună credință, care nu au decât valoare simbolică privind dispoziția Americii de a „reveni” în lume.

Observatorilor politicii interne americane nu le va fi scăpat faptul că Partidul Republican a câștigat, sub Trump, susținerea unei bune părți a muncitorilor, mai ales a celor sindicalizați din industria manufacturieră. Acest lucru se datorează în primul rând politicilor protecționiste de impunere de taxe vamale provenite din China sau Uniunea Europeană. Nu este deloc clar dacă aceste politici au protejat locurile de muncă ale americanilor, sau dacă au creat cu adevărat noi locuri de muncă, dar este clar că au lăsat această impresie în rândurile electoratului „blue collar”. Asta înseamnă că este foarte posibil ca republicanii să continue pe linia trumpistă a izolaționismului și că democrații, considerați susținători ai globalizării, au o dilemă. Să revină la politicile de dinaintea lui Trump privind „America deschisă” sau să încerce să păstreze o parte din aceste restricții pentru a arăta că susțin economia internă și să negocieze alte acorduri pe această bază.

Deocamdată, echipa lui Biden vorbește despre un program de susținere a cumpărării de produse americane, nu despre o re-deschidere a granițelor economice. Oricum, deficitele comerciale au rămas destul de mari chiar și în condițiile impunerii de tarife iar industriile nu s-au grăbit să revină masiv în țară, chiar dacă unii producători au făcut-o. Este greu de crezut așadar că administrația Biden nu se va bucura de „noul NAFTA” cu Canada și Mexicul, sau că va relua proiectul de acord transpacific de acolo de unde l-a abandonat Trump. Mai degrabă va încerca să negocieze, inclusiv cu UE pe baza statu quo-ului. Problema nu este așadar să se renunțe la „America First”, ci să se pună toate bemolurile necesare într-o conversație civilizată. Altfel spus, nu vom avea parte numai de îmbrățișări calde și revenirea la starea de dinainte de Trump. Cu brutalitatea care îl caracteriza Trump a ridicat, de exemplu, problema protecționismului european și acum aceasta este pe masă.

O altă politică externă?

Lui Trump i s-a reproșat tranzacționalismul” în politica externă, un realpolitik egocentric, care ar fi lăsat lumea un loc mai puțin predictibil și mai puțin sigur. O formă de realpolitik era însă necesară încă de pe vremea când echipa Obama-Biden a decis să abandoneze hegemonia americană, să „conducă din spate” și să îmbrățișeze, în aplauzele globale, „lumea multipolară”. O lume multipolară este o lume de secol XIX, o lume în care singurele raporturi care contează sunt raporturile de putere. Or, o astfel de lume trebuie abordată pragmatic. Unde a greșit Trump a fost acolo unde a decis că interesele americane sunt mai bine apărate dacă Statele Unite acționează singure.

Unul dintre cele mai mare avantaje ale Americii este că are aliați. China, Rusia au clienți, nu aliați și de aceea Trump a greșit atunci când nu a cultivat alianțele tradiționale atât cu Europa cât și cu statele din zona Pacificului. Este adevărat, Europa, mai ales după Brexit, se dovedește un caz dificil, care se dorește un actor de sine stătător pe scena globală, mai degrabă în opoziție cu Statele Unite decât în alianță cu ele, dar este nevoie de imaginație politică pentru a redefini relația transatlantică. Creșterea bugetului de apărare a țărilor NATO nu a fost decât un factor perturbator în relațiile transatlantice. În plus, conflictul economic și pretențiile privind apărarea ale lui Trump au dus la răcirea, deloc necesară, a relațiilor cu Germania.

Germania este un jucător ezitant și de cele mai multe ori foarte prost pe scena globală, dar dacă vrei să încerci o redefinire în interes comun a relațiilor cu Europa, Germania este țara cu care trebuie să discuți, oricât de antipatică și de exasperantă ar fi. Nu cu Franța, nu cu Polonia, cu Germania. Dacă vrei să ții Rusia la distanță, de exemplu, este obligatoriu să te înțelegi cu Germania asupra unei limite, asupra unei linii roșii care nu poate fi depășită. Nu ca linia roșie a lui Obama în Siria, ci una pe care să o respecte toată lumea. Dacă vrei să ții sub control Turcia lui Erdogan, este nevoie de o coaliție americano-europeană cu o poziție unificată care să-l aducă pe dictatorul de la Ankara la ordine.

Pentru administrația Biden va fi nevoie de mai mult decât de o abandonare a politicilor lui Trump pentru a reafirma forța Americii în lume și mai mult decât de o revenire la politicile administrației Obama. Nu cred că Biden a fost vreodată cu adevărat fericit cu politica externă a lui Obama, iar acum are șansa să fie mai inteligent și mai creativ decât acesta. Pentru a înfrunta cea mai mare amenințare la adresa lumii libere a acestui secol, China, este nevoie de mai multă inteligență diplomatică, forță militară și creativitate „geopolitică” decât au avut ultimii doi președinți americani. Ideal ar fi ca Statele Unite să conducă o coaliție la care să participe atât statele NATO și UE, cât și aliații de la Pacific, dar și India.

În ceea ce ne privește, ne aflăm în situația fericită în care nu contează cu adevărat dacă a câștigat Trump sau Biden, câtă vreme americanii vor rămâne aici, iar România va rămâne cel mai bun prieten al SUA din regiune. Un stat de drept puternic, o politică predictibilă și o economie deschisă și liberă sunt liantul care vor lega în continuare România de America.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22