De același autor
Când președintele Joe Biden afirma, în momentul invaziei Ucrainei, că întreaga lume este unită în condamnarea Rusiei lui Putin, nu știa cât de greșită avea să se dovedească această declarație. În realitate, lumea este departe de a fi unită. Dimpotrivă, majoritatea „lumii” pare să fie, dacă nu chiar deschis, de partea Rusiei și a liderului fascist de la Kremlin, cel puțin lipsită de ostilitate față de aceștia.
China, aflată sub un bombardament propagandistic neîncetat din partea puterii totalitare a Partidului Comunist, crede ferm că Statele Unite și NATO sunt vinovate pentru războiul din Ucraina. Există chiar sondaje, pe care unii comentatori le consideră credibile, potrivit cărora sentimentele antiamericane au sporit în China de la declanșarea invaziei. India, deși participă la dialogul cvadrilateral Quad, s-a ferit să spună vreo vorbă urâtă despre Rusia. Politica externă de la Delhi este condusă de niște fosile nostalgice ale mișcării de nealiniere și ale relațiilor speciale ale Indiei cu Uniunea Sovietică și cu greu poate fi găsită în interiorul establishment-ului indian o voce a modernității. Dimpotrivă, discursul anticolonial și prin ricoșeu antiamerican este cu atât mai apreciat cu cât este mai violent. Și asta, ca să amintim numai de cele mai mari țări din Asia și din lume. În lumea arabă, punctul de vedere american este primit cu ostilitate din principiu, în vreme ce poziția Rusiei este privită cu bunăvoință, amintind de perioada sovietică. În Africa, țări precum Nigeria sau Egiptul au refuzat să condamne Rusia, iar președintele Africii de Sud a apreciat public că NATO este de vină. În America de Sud, Brazilia a refuzat, la rândul ei, să supere Rusia și numai după presiuni americane a votat la ONU condamnarea invaziei. Până și Papa Francisc, care e tot sud-american, a declarat în Corriere della Sera că NATO a „lătrat pe la porțile Moscovei”, ceea ce probabil că a deschis drumul rușilor spre Ucraina. Majoritatea opiniei publice mondiale este, așadar, mai degrabă prorusă și antiamericană.
Rămâne, prin urmare, Europa. S-ar zice că, sub spectrul războiului, europenii strâng rândurile și văd amenințarea acolo unde se află: la Moscova. Dar nu este întotdeauna cazul nici măcar printre membrii UE și ai NATO. Un studiu realizat pe parcursul lunii aprilie de YouGov și European University Institute arată că în majoritatea statelor membre unde s-au făcut măsurători, o majoritate consistentă consideră că NATO este „foarte importantă” și „destul de importantă” pentru apărarea țării, cu o Germanie unde procentul celor care consideră apartenența la Alianță drept „foarte importantă”, aproape că s-a dublat față de anul trecut. În România procentul însumat este de 72% (43%, „foarte” și 29%, „destul”), ceea ce ne situează destul de sus. Vestea este că, în pofida proximității de război, un sfert din populația țării crede că apartenența la NATO nu contează deloc. Nu stăm la fel de prost ca bulgarii, unde procentul însumat este de numai 46%. În aceeași zonă (23%) se află românii care cred că NATO și Rusia sunt în egală măsură vinovate pentru război. Majoritatea bulgarilor și grecilor cred același lucru, precum și numeroși unguri, slovaci și croați, dar și 25% din populația Italiei, Spaniei și Germaniei.
Avem aici de-a face cu expresia unui antiamericanism care se manifestă în întreaga Europă în mod crescător de la țările nordice, unde este mic, la țările sudice, unde înclinația spre explicații „alternative” și încrederea în teorii ale conspirației sunt mai mari. Într-o oarecare măsură, acest antiamericanism latent a ieșit acum la suprafață din cauza fricii. Cetățenilor europeni le este frică de ruși și de Putin și dau vina pe americani pentru că i-ar fi provocat și pentru că, în loc să caute o soluție pașnică, alimentează Ucraina cu fonduri și arme. Această frică poate explica creșterea masivă a suportului germanilor, bunăoară, pentru NATO dar și faptul că 38% consideră că țara cheltuiește prea puțin pentru apărare, cu 9 procente mai mult decât anul trecut.
Frica reprezintă un factor important, dar, pe de altă parte, există o falie care delimitează opțiunile politice și, în funcție de acestea, atitudinea față de Statele Unite și Rusia. Astfel, stânga socialistă, atât în Europa, cât și în Statele Unite, a condamnat în termeni generali agresiunea, dar a ținut să sublinieze „ipocrizia” americană și a indicat America drept una din cauzele declanșării războiului. Dar sentimente antiamericane nu găsim numai la stânga, care poate fi acuzată de nostalgii comuniste, ci și la dreapta populistă. În Statele Unite, vorbim de politicieni rămași fideli lui Donald Trump, în Europa, de liderii unor mișcări populiste de dreapta de tip Le Pen sau Salvini, care continuă să-l susțină pe Putin. Al treilea gen de antiamericani sunt „realiștii” de tipul lui Mearsheimer, care consideră că singura politică la nivel global trebuie să fie politica marilor puteri, drept pentru care singurele vinovate de război sunt Statele Unite care, în loc să-și regleze relațiile cu rușii, s-au apucat să extindă NATO cu tot felul de stătulețe fără importanță.
De fapt, toate aceste forme de antiamericanism împărtășesc câteva elemente fundamentale: ura față de democrația liberală, capitalism, stat de drept și civilizația occidentală. //
