De același autor
Pe străzile din Damasc și din restul orașelor siriene, oamenii se bucură cum nu au mai făcut-o niciodată. Unii spun că nu ar vrea ca zilele acestea să se mai sfârșească, alții susțin cu tărie că mai rău decât a fost sub regimul Assad nu poate să fie, indiferent cine va prelua puterea. Atmosfera emană entuziasm și optimism și puține întrebări par să-i tulbure pe sirienii eliberați de sub una dintre cele mai brutale dictaturi din lume, asemuită adeseori cu aceea din Coreea de Nord.
Dar întrebări există și nu puține. Prima este ce fel de regim va instaura noua putere condusă acum de gruparea rebelă care a purtat ofensiva de 11 zile împotriva forțelor lui Assad și care a cucerit toate orașele importante din vestul țării, culminând cu capitala Damasc. Este vorba de gruparea Hayat Tahrir al-Sham (HTS, în traducere, Organizația pentru Eliberarea Levantului) și de liderul acesteia, care acum s-a întors la numele său „civil”, Ahmed al-Shara, după ce ani de-a rândul a fost cunoscut sub numele de războinic Abu Muhammed al Jolani. HTS este o grupare islamistă sunnită salafistă, formată dintr-o mulțime de grupuscule islamiste care s-au unit pentru a lupta împotriva guvernului baathist de la Damasc. Altfel spus, nu este un grup secular, cum au fost șefii guvernului Baath, condus de familia Assad, ci un promotor al unei forme destul de radicale de islam, care dorește să instaureze Sharia, legea islamică în Siria. Problema nu este neapărat caracterul islamist al HTS, ci, mai degrabă, ce fel de islam au de gând să instaureze.
Originile teroriste ale rebelilor
Originile grupării sunt întunecate. Al-Jolani, un sirian care s-a născut în zona înălțimilor Golan și a trăit o vreme în Arabia Saudită înainte de a se întoarce în țară, s-a înscris în Al Qaeda din Irak după 2003, pentru a lupta împotriva ocupației americane. În 2006 a fost capturat și închis de americani, dar în 2011 a fost eliberat de guvernul irakian. După aceea a revenit în Siria cu misiunea de a forma o aripă siriană a Al Qaeda care să lupte împotriva regimului Assad, ceea ce a și făcut. Originile teroriste ale HTS sunt, așadar, indiscutabile. Mai mult, în perioada incipientă a colaborat cu Abu Bakr al-Baghdadi, cel care avea să se proclame mai târziu liderul califatului cunoscut ca Statul Islamic (ISIS). Ulterior, al-Jolani a rupt legăturile cu ISIS și s-a întors împotriva acestuia, în momentul în care liderul Al Qaeda, Ayman al Zawahiri, a emis o fatwa împotriva ISIS. Dacă intrăm prea adânc în măruntaiele relațiilor și luptelor dintre islamiști nu mai terminăm niciodată, așa că este suficient să spunem că, după înfrângerea relativă a ISIS, al-Jolani s-a concentrat asupra tăierii legăturilor cu Al Qaeda și anihilării interne a oricăror grupuri care ar mai fi păstrat vreo urmă de fidelitate față de aceasta. Principalul motiv al rupturii l-a constituit faptul că în vreme ce Al Qaeda rămânea fidelă islamismului și jihadului global, al-Jolani dorea ca gruparea să se concentreze exclusiv asupra Siriei și eliberării acesteia. Această ruptură adesea violentă nu a dus însă și la o schimbare a metodelor de luptă. HTS a continuat să folosească atentatori sinucigași, ceea ce a făcut chiar și la începutul recentei campanii, mașini-capcană și bombe care să ucidă la întâmplare. Americanii i-au bombardat de câteva ori atunci când au intrat în conflict cu grupările kurde protejate de SUA, HTS a fost declarată grupare teroristă, recunoscută ca atare de toate statele occidentale și de ONU, iar Statele Unite au pus pe capul lui al-Jolani o recompensă de 10 milioane de dolari, care nu a fost ridicată nici până în ziua de azi. În afară de Marea Britanie, care a cerut ridicarea imediată a etichetei de „terorism” aplicată HTS, toate celelalte state europene au declarat că așteaptă să vadă cum va trata HTS numeroasele minorități etnice și religioase din Siria, unde 75% din populație este sunnită, iar restul sunt minorități de diferite origini etnice și denominații religioase.
Ahmed al-Sharaa, care apare mult la televiziune zilele acestea, a declarat că nu mai dorește conflicte în Siria, dar dorește, în schimb, un guvern de uniune care să includă toate grupările active pe teritoriul sirian. Între timp, guvernele occidentale își trimit emisarii pentru a lua contact cu noua putere și pentru a evalua ce urmărește aceasta, fapt confirmat atât de Foreign Office, cât și de Departamentul de Stat. Guvernele occidentale și-ar dori ca HTS să instaureze un regim islamic de felul celor din Arabia Saudită sau al statelor din Golf, dar care să respecte drepturile minorităților, dar nu știu încă ce e în mintea liderilor HTS. Aceștia din urmă au dat de înțeles că preferă o abordare pragmatică, că doresc să-i amnistieze pe ofițerii și pe funcționarii de rang inferior și că nu vor să distrugă ce a mai rămas din instituțiile statului, pentru a avea totuși un rudiment de stat. HTS a numit chiar și un prim-ministru interimar până la 1 martie în persoana lui Mohammed al-Bashir, fostul șef al administrației în guvernoratul Idlib, care s-a aflat mulți ani sub control HTS. Or, aici este problema. În Idlib, HTS nu a guvernat deloc democratic, ba dimpotrivă, cu mână de fier, menținând prin forță controlul asupra unei populații nu foarte numeroase și suprimând cu violență orice opoziție sau disidență s-ar fi ridicat. Din aceste motive, în Idlib au avut loc mai multe demonstrații populare împotriva HTS, care au fost reprimate. De ce s-ar schimba metodele de guvernare ale HTS acum, când controlează o mare parte a Siriei, este o întrebare care deocamdată rămâne fără răspuns.
Israelul nu riscă nimic
Nu au trecut decât câteva ore de la fuga lui Assad că avioanele israeliene au început să bombardeze instalațiile militare siriene, inclusiv pe cele de arme chimice și au distrus marina militară și cea mai mare parte a sistemelor de rachete sol-aer siriene, fără ca noua conducere să poată face ceva. În plus, trupele israeliene au trecut de zona demilitarizată protejată de ONU pe Înălțimile Golan și au pătruns pe teritoriul sirian pe care ar putea să îl anexeze. Mai mult, în foarte scurt timp, israelienii au ocupat cel mai înalt munte din Siria, Hermon, aflat la numai 35 de kilometri de capitală. Asta înseamnă că Damascul se va afla de acum încolo în bătaia artileriei israeliene, în același timp în care Israelul va putea supraveghea sudul Libanului. Ahmed al-Sharaa a condamnat incursiunile Israelului, pe care l-a acuzat că încalcă regulile războiului, în vreme ce statele din regiune și unele state europene i-au reproșat că profită de haosul sirian pentru a ocupa noi teritorii. Prim-ministrul israelian Benyamin Netanyahu a declarat însă că Israelul „întinde o mână” noului regim de la Damasc, dar că nu poate lăsa nimic la voia întâmplării în ceea ce privește securitatea națională a Israelului.
Ce fac rușii
Nu au de gând să plece prea curând din Siria. Rușii au două baze militare pe teritoriul sirian, o bază navală la Tartus, pe care o ocupă din anii '70, și o bază aeriană la Hmeimim, lângă Latakia. Potrivit Reuters, trupele terestre rusești, care se aflau în zona Munților Alawiți, se retrag din regiune în interiorul bazelor. Imagini obținute de sateliți și confirmate de The New York Times au relevat două avioane-cargo de tip Antonov AN-124, printre cele mai mari din lume, cu botul ridicat, pregătite să fie încărcate. Surse siriene citate de aceeași agenție au declarat că un avion cargo a plecat sâmbătă spre Libia. Oficiali ruși de la Moscova au declarat că Rusia nu are nicio intenție să părăsească cele două baze și a deschis canale de comunicare cu noile autorități siriene pentru a negocia ocuparea acestora pe mai departe. De cealaltă parte, HTS a declarat că are forțe în apropierea celor două baze, dar că decizia finală în privința bazelor rusești „va fi luată de poporul sirian”. Rușii au fost aliați ai regimului Assad, în numele căruia au efectuat numeroase bombardamente devastatoare asupra zonelor controlate de rebeli, inclusiv asupra regiunilor controlate de HTS. În mod cert, sirienii sunt ostili rușilor, dar acest lucru nu înseamnă că noua putere nu va găsi un aranjament avantajos, care să lase bazele rusești la locul lor. Dacă nu îl vor găsi, atunci va fi o lovitură grea dată Rusiei, care va pierde singurele baze de unde putea proiecta putere în Orientul Mijlociu și în nordul Africii. Lipsită de această capacitate, Rusia nu va mai putea pretinde că este o putere globală, care se opune cu succes dominației americane și occidentale.
Turcia, câștigătorul războiului
Un articol din revista Foreign Affairs afirmă fără echivoc că războiul civil din Siria a fost câștigat de Turcia lui Erdoğan. Potrivit autorului, Erdoğan a susținut constant, direct și indirect forțele rebele din Siria, chiar dacă acest lucru l-a pus în conflict cu Statele Unite și cu aliații europeni. Turcia a protejat cu propriile forțe controlul HTS asupra regiunii Idlib, i-a ajutat cu bani, alimente, medicamente și probabil și cu altceva. Chiar dacă a acceptat că HTS este o organizație teroristă, nu a rupt niciodată relațiile cu ei, ba i-a ajutat cât a putut. În acest moment, Turcia este cel mai bine poziționată țară pentru a câștiga bunăvoința noii puteri de la Damasc și pentru a conduce eforturile de reconstrucție economică a țării. Din punct de vedere strategic, o Sirie îndatorată militar, economic și moral Turciei ar extinde influența acesteia din urmă în Orientul Mijlociu, cu consecințe greu de calculat pentru Iran și pentru Israel. Turcia are o problemă cu entitatea kurdă autonomă din nord-estul Siriei, împotriva căreia milițiile siriene finanțate de Ankara au declanșat atacuri în ultimele zile. Kurzii sunt însă aliați vechi ai Statelor Unite, alături de care au luptat împotriva ISIS, și deocamdată, cât timp americanii păstrează o bază în Siria, Turcia nu-și poate trimite trupele împotriva kurzilor. ğErdoğan speră însă că, odată instalat la Casa Albă, Donald Trump va decide retragerea forțelor americane din Siria, cu care a declarat deja că nu vrea să aibă de-a face. Până atunci, turcii jubilează pentru o victorie, pe care au obținut-o după 13 ani de așteptare.
