De același autor
„Progressivism” este un termen care „stă” pentru foarte multe lucruri, dar o aproximare neproblematică ar fi preocuparea pentru „dreptatea socială”. Ce anume se înțelege prin „dreptate socială” este, de asemenea, foarte problematic, pentru că de la redistribuția avuției la programe de affirmative action pentru a obține egalitatea de șanse pentru minorități, de la cele rasiale la cele sexuale, dreptatea socială acoperă un spectru larg care proliferează pe măsura proliferării studiilor sociale în universitățile americane. Odată cu îmbrățișarea de către progresiviști a teoriei critice a Școlii de la Frankfurt, „lupta” pentru dreptate socială a ajuns un război cultural împotriva ordinii economice – capitalismul - și culturale – religia, filozofia, arta, muzica, știința – civilizației occidentale în general, pentru „decolonizarea” și „dez-albirea” acesteia în ordinea înlocuirii cu ceva cu totul nou. Acest program revoluționar animă cele mai multe din mișcările sociale radicale din Statele Unite și, de aceea, termenii progresivism și progresivist au ajuns să desemneze cele mai radicale elemente ale stângii politice și sociale americane.
Cât anume reușește această componentă radicală să influențeze agenda actualei majorități democrate din Congres și deciziile președintelui Joe Biden este subiect de speculație, dar vom avea o indicație mai puternică, de exemplu, dacă proiectul progresivist de a extinde componența Curții Supreme de la 9 la 13 membri va căpăta mai mult suport politic decât cel de care se bucură acum.
În ultimii ani, a avut loc o confruntare politică și culturală între progresivismul stângii radicale și populismul trumpist ajuns să fie identificat cu dreapta politică în măsura în care a fost îmbrățișat de majoritatea Partidului Republican. Confruntarea politică și ideologică a dus la împărțirea societății americane în două tabere de mărimi relativ egale, vizibile cu ocazia alegerilor din noiembrie.
Această divizare socială și războiul cultural subsecvent au dat naștere unei categorii de sceptici care văd în „ruptura” societății americane izvorul unui declin inexorabil al Americii, al prăbușirii rolului dominant al Statelor Unite în lume și al amurgului inevitabil al civilizației occidentale. La stânga, acești sceptici deplâng „retard-ul” și rezistența americană la adoptarea celor mai luminate politici de incluziune socială și redistribuire, pe care le consideră o slăbiciune internă care alimentează slăbiciunea externă. La dreapta, este deplânsă agresivitatea cu care agenda progresivistă, ostilă valorilor americane și occidentale, este promovată în școli, în universități și la locul de muncă și este identificată o alianță deloc sfântă între elitele economice, politice, academice, mass-media, marile corporații și giganții tehnologici împotriva americanului de rând. Toți sunt de acord că America e slabă și nu mai are suficiente resorturi interne pentru a susține o politică globală de promovare a democrației și drepturilor omului și de menținere a ordinii liberale.
Sunt mulți analiști români care fac referiri constante la declinul intern american provocat de progresivism și exemplificat de mișcări radicale precum Black Lives Matter și Antifa. Pentru ei, progresivismul instalat în Congres și la Casa Albă este garanția unei politici externe americane slabe în fața principalilor competitori chinez și rus (reuniți, se pare, într-o alianță indestructibilă), ceea ce amenință nu numai hegemonia americană, ci și ordinea globală. Cu o Chină autoritară, revanșardă și revizionistă în rol de principală superputere mondială, lumea se îndreaptă spre o eră întunecată. Tentativa lui Biden de a recompune o alianță a democrațiilor este nerealistă și sortită eșecului de vreme ce lumea a revenit la „normalitatea” multipolară a politicii sferelor de influență. „Occidentul” ca noțiune geopolitică nu mai există, din moment ce Uniunea Europeană, devenită imperiu franco-german, accelerează ruptura de Statele Unite și încheie cu entuziasm acorduri economice și comerciale cu China și Rusia. Globalizarea, susținută cinic de corporațiile multinaționale în dauna intereselor geopolitice naționale, este imorală și dăunătoare intereselor americane, nefiind altceva decât o proiecție politică globală a viziunii elitelor progresiviste. Una peste alta, găsim la acești analiști toate poncifele trumpismului atât în privința politicii interne, cât și a celei externe. Este destul de neobișnuit ca, la aproape șase luni de la alegerile care l-au trimis pe Trump acasă, cineva să promoveze în continuare cu atâta entuziasm în paginile unor publicații românești politica trumpiană – antiglobalism, naționalism, cultivarea sferelor de influență și populismul – ca soluții la problemele democrației occidentale și ale lumii de azi. Mai ales că trumpismul nu a fost niciodată un concept coerent.
Se denunță cu dispreț simplismul abordării administrației Biden și se sugerează că președintele este înconjurat de sfătuitori proști, cei mai mulți ancorați într-o concepție învechită despre o lume care nu mai există. Lumea de astăzi ar fi mult mai fragmentată și mai complicată și cere soluții adaptate la noile realități. Biden ar rămâne fixat într-o concepție naivă și romantică despre rolul Americii în lume, care este sortită eșecului.
Cel mai interesant este faptul că se originează prezumtivul eșec american și occidental în avansul progresivismului. Cauza acestei malaise occidentale s-ar afla direct în luarea cu asalt a valorilor occidentale tradiționale de către radicalii de stânga. În mod straniu, trumpiștii nu menționează aproape niciodată printre aceste valori libertatea și drepturile „negative” individuale, fundația liberalismului contemporan.
Nu sunt eu cel care să găsească virtuți agendei progresiviste, dar găsesc că acest scepticism ancorat în populism este excesiv. În primul rând, asaltul progresiviștilor asupra valorilor occidentale este de mai mică amploare decât apare în presă. America a mai trecut prin perioade de polarizare după războiul civil, nu s-a dezmembrat și nu a slăbit semnificativ din interior. America s-a confruntat cu un val de progresivism cvasi-autoritar sub F.D. Roosevelt, când democrația a fost supusă unor abuzuri grave, dar nu a cedat. America s-a confruntat cu un val revoluționar al stângii radicale cu violențe extreme și atentate cu bombă săptămânale în anii ’60-’70 și nu s-a prăbușit. Nu văd de ce ar fi altfel de această dată. Câtă vreme cadrul fundamental – separația fermă a puterilor în stat, economie liberă, stat de drept - rămâne unul liberal, America va rămâne în stare bună. Dacă mass-media mainstream se va degrada dincolo de suportabil, vor interveni concurența și piața liberă. Lucrurile se schimbă, poate nu în bine, dar sfârșitul anunțat nu va veni. E drept, din partea cuiva cu simpatii conservatoare, prezentul și viitorul par sumbre, dar acesta este mai degrabă un prilej de introspecție pentru că lovitura cea mai grea dată conservatorismului a venit de la Trump însuși. Conservatorii sunt mai degrabă particulariști, nu universaliști, cred în fapte, nu în conspirația elitelor.
În al doilea rând, va mai trece mult până când hegemonia globală americană să fie pusă la încercare. Dacă geopolitica este înainte de toate geografie, Statele Unite domină geografia globală fără vreo contestare serioasă. Din punct de vedere militar, nu există realmente comparații serioase. Dominația globală se face cu nave de război și nici China, nici Rusia nu se află nici măcar pe-aproape să devină o amenințare. Statele Unite sunt, mai degrabă decât ONU, gardienii regulilor, precum și paznicii rutelor comerciale. Deocamdată, lumea este la adăpost sub hegemonia americană, care în pofida unor tulburări interne, rămâne singura superputere autentică. Provocarea viitorului este să rămână astfel.
În al treilea rând, declinul Occidentului este o teză ce apare la intervale relativ regulate. Nu a fost niciodată o realitate și nu văd niciun motiv pentru care ar deveni acum. Occidentul rămâne cea mai liberă, și mai creativă, parte a lumii, sursa de cunoaștere și de inovație cea mai bogată. Din când în când revine la modă ocupația contemplării ombilicului ca vechii greci, după care ne plângem de milă și profețim tot felul de catastrofe. Dar faptele ne contrazic. Viziunea trumpiană asupra lumii este pesimistă pentru că este săracă intelectual. Tot ce poate atrage după sine este extremism și resentiment. //
