De același autor
De ce a blocat Valer Dorneanu publicarea opiniei concurente a Liviei Stanciu privind abuzul în serviciu și s-a grăbit ulterior să adopte un act profund ilegal și abuziv conform căruia se publică în Monitorul Oficial numai ceea ce hotărește el că poate fi publicat? Ce l-a scos atât de rău din minți încât să abandoneze orice pretenție de onestitate, obiectivitate și decență și să recurgă la o măsură de forță brutală? Ce anume din opinia Liviei Stanciu l-a făcut să abandoneze haina strâmtă a judecătorului constituțional și să o îmbrace pe ce a politrucului care face uz de puterea administrativă pentru a rezolva o dispută de drept? Ce păcat de neiertat a comis Livia Stanciu ca să i se bage pumnul majorității în gură?
Pe scurt, a arătat într-o manieră clară, profesionistă și convingătoare că toată vorbăria din motivarea CCR privind obligația impusă parlamentului de a institui un prag pentru abuzul în serviciu este autocontradictorie, excede competențele legale ale CCR și interferează în mod nepermis în competențele și atribuțiile unei alte autorități publice, în cazul de față, ale parlamentului. Orice om cu puțină educație și bun-simț ar putea să realizeze faptul că CCR nu ar fi putut să oblige în vreun fel parlamentul să reglementeze adoptarea unui prag valoric al prejudiciului generat de abuzul în serviciu decât dacă ar fi declarat neconstituțională absența pragului. CCR a declarat însă inadmisibilă excepția ridicată de fosta Bombonica Dragnea, ceea ce înseamnă că și-a declinat competența de a se pronunța asupra pragului. Or, nu poți să susții că inexistența pragului nu ține de competența CCR și, în același timp și în cuprinsul aceluiași text, să impui o obligație de legiferare. Livia Stanciu așază întreaga chestiune în cadrele unei dileme simple: fie CCR constată că omisiunea legislativă (absența pragului) generează un viciu de constituționalitate și atunci decizia trebuia să fie una de admitere a excepției, fie se declară incompetentă, așa cum a făcut, și atunci lasă chestiunea la latitudinea autorității competente, și anume parlamentul. Oricum ar fi, soluția adoptată – CCR se declară incompetentă, dar impune obligația reglementării pragului – este inconsistentă și reprezintă o asumare ilicită a atribuțiilor parlamentului. Altfel spus, CCR face legea în mod ilegal în locul legiuitorului de drept. Ne aflăm în situația în care nouă oameni fac legea în România. Or, actul legiferării este unul în esența lui politic. Prin decizia adoptată, CCR își asumă un rol politic activ, depășindu-și în acest fel rolul cu care a fost învestită de însăși Constituția pe care este chemată să o apere.
Dar Livia Stanciu nu se oprește aici și mai face un pas important, lansând un avertisment privind degradarea activității CCR într-o manieră care aruncă în aer jurisprudența CCR și subminează grav credibilitatea instituției. Fostul președinte al Înaltei Curți nu enunță explicit această concluzie, dar este singura concluzie posibilă pe care un observator de bună-credință o poate trage. Spre deosebire de mine, care pot să afirm ce vreau eu, Livia Stanciu descrie și modul în care se produce această deturnare a funcției CCR sub Valer Dorneanu. Pe scurt, domnia sa constată că în motivarea unei decizii a CCR există două tipuri de propoziții și argumente utilizate: unele care susțin logic și legal decizia luată și considerații marginale, care pot fi valoroase într-o dezbatere și pot ridica probleme valide, dar care nu au legătură directă cu cauza, nu o susțin, dar nici nu o infirmă. Or, constată judecătoarea, argumentația care pledează pentru introducerea obligației de reglementare a pragului valoric pentru abuzul în serviciu este una de acest tip marginal, care nu susține cu nimic decizia de inadmisibilitate adoptată, ba mai rău, o contrazice. Aici, avertizează Livia Stanciu, ceea ce face CCR este să ia o chestiune marginală și să o aducă în mod ilicit în centrul procesului de decizie: „Prin prezenta decizie, Curtea abandonează toată această jurisprudență, prin afirmarea, în mod expres, a faptului că toate considerentele din cuprinsul unei decizii sunt obligatorii, pentru că toate sprijină dispozitivul acesteia (par. 52). Considerăm că această nouă abordare a Curții este în contradicție cu propria sa jurisprudență și cu însăși logica argumentării unei decizii/hotărâri“.
Pentru a rezuma, Livia Stanciu a dezvăluit cu argumente solide, dar elegante modul în care Valer Dorneanu a deturnat funcția fundamentală a CCR dintr-un paznic al Constituției într-un instrument de validare a agendei politice a actualei majorități PSD în mod abuziv și ilegal. De aici furia lui Dorneanu: impostura și agenda i-au fost expuse public și a recurs la singura armă cu care este obișnuit activistul unui partid de esență totalitară cum este PSD. Forța brută a cenzurii. Cancerul pesedist înghite încet singura instituție care stătea în calea preluării totale a statului de către partid.
Un celebru judecător de la Curtea Supremă a SUA, Antonin Scalia, scria într-una dintre faimoasele sale opinii separate în care ataca cu violență decizia colegilor despre care credea că își asumă în mod ilicit puteri legislative că „ziua în care nouă avocați numiți fac legea într-o țară este ziua în care țara aceea nu se mai poate numi o democrație“. România începe să semene din ce în ce mai puțin cu o democrație și mai mult cu o oligarhie de partid, în care judecătorii constituționali „fac legea“ pe placul partidului.
