De același autor
De săptămâna trecută, de când Raul Castro (86 de ani) a lăsat funcția de președinte al Cubei mai tânărului Miguel Diaz-Canel Bermúdez (57 de ani), presa occidentală anunță pe diferite tonuri „Sfârșitul unei ere“ cu varianta „Începutul unei noi ere“, în care familia Castro nu va mai conduce țara, după aproape 60 de ani de domnie. Este un anunț prematur.
Mai întâi, pentru că este, factual, fals. Deși a părăsit funcția de președinte, Raul Castro a rămas în continuare secretar general al Partidului Comunist (PCC), ceea ce înseamnă că a rămas de fapt primul om în stat. Raul, care a condus Armata încă de la victoria revoluției împotriva lui Batista, în 1959, menține în continuare controlul absolut asupra forțelor armate și asupra Securității, unde fiul său ocupă o funcție-cheie. Raul nu are intenția să părăsească funcția de secretar-general până în 2021 și, dacă nu moare până atunci, domnia clanului Castro va mai continua cel puțin trei ani. Până atunci, Diaz-Canel va ocupa poziția a treia în partid (numărul doi este, de asemenea, un veteran al generației revoluționare, José Ramón Machado Ventura), ceea cu greu se poate numi sfârșitul erei Castro sau „zorii uneia noi“. În cei trei ani care vor urma, Raul vrea să supervizeze tranziția spre noua generație de conducători comuniști și, desigur, Diaz-Canel este foarte bine plasat pentru a deveni noul lider suprem, dar, pe de altă parte, în termeni de luptă pentru putere în partidele comuniste, trei ani reprezintă o eternitate. Multe se pot întâmpla în această perioadă.
Diaz-Canel a urmat traseul clasic al oportunistului comunist. S-a remarcat ca activist politic încă din timpul studiilor (este inginer electrician), după care a ocupat diferite posturi politice locale înainte de a servi trei ani în armată, timp în care, nu se știe cum, a făcut parte din aparatul de securitate personal al fraților Castro, al lui Fidel, dar mai ales al lui Raul. Sub patronajul fraților Castro a ocupat funcții de guvernator regional, a devenit membru al Biroului Politic, a fost „ales“ vicepreședinte, prim-vicepreședinte și acum președinte plin. Presa îl descrie ca pe un lider în același timp eficient, popular și neconvențional. Un șef de partid „luminat“, care prefera să meargă cu bicicleta la slujbă în timpul crizei din anii ’90, după prăbușirea URSS și înainte de apariția lui Chavez, deși avea mașină cu aer condiționat, un om cu mintea deschisă, care purta plete în tinerețe și asculta rock and roll, care vorbea cu toată lumea și încerca să ajute și care a salvat singurul club gay din Cuba de furia mulțimii. În sfârșit, Diaz-Canel pare să fie un personaj modern, dotat cu iPhone și iPad, care crede că în epoca actuală informația nu mai poate fi cenzurată și militează pentru acces sporit la Internet. De aceea, unii se așteaptă ca noul președinte să vină cu numeroase reforme în special în economie, unde lucrurile stau extrem de prost, dar și cu o liberalizare mai mare a accesului la informație.
Alții nu sunt însă atât de optimiști. Cuba este o țară mică și unii dintre exilații cubanezi își amintesc, de asemenea, că, în timp ce Diaz-Canel mergea pe bicicletă atrăgând simpatia trecătorilor, era urmat în spate de două mașini de securiști, ceea ce sugerează mai degrabă un populist demagog. Alții își amintesc că pe vremea în care era ministrul Educației Superioare a condus o campanie de persecuție a studenților necomuniști. Nu de mult, omul care iubește atât de mult Internetul cerea blocarea unor website-uri pe care le considera ostile și declara că nu-i pasă dacă este acuzat de cenzură. În presă a fost chiar „scurs“ un discurs antiamerican de o virulență neobișnuită, menit să-i consolideze poziția în interiorul partidului și reputația de comunist dedicat.
Deși cele două portrete – reformatorul deschis și oportunistul cinic – par să fie contradictorii, ele nu sunt în mod necesar astfel. Cine a avut vreodată de-a face cu responsabilii comuniști înainte de ’89 va recunoaște mulți dintre aceștia în portretul lui Diaz-Canel. De aceea nu se pot face decât speculații privind modul în care acesta va schimba Cuba dacă va deveni până la urmă secretar general. Diaz-Canel a ajuns președinte bazându-se pe sprijinul lui Raul Castro, dar va veni vremea când nu o va mai putea face. În acel moment, va fi obligat, pentru a se menține la putere, să obțină susținerea și loialitatea aparatului de represiune, Securitatea, dar mai ales Armata. Sub conducerea lui Raul Castro, Armata a devenit cel mai mare antreprenor din Cuba, cu peste 50 de entități economice sub control direct, de la agricultură, industrie și servicii. Perla coroanei o reprezintă însă turismul, principala sursă de valută a Cubei și, desigur, principala sursă de corupție. Orice tentativă de reformă îl va duce la conflict deschis cu Armata. De aceea este mai probabil că Diaz-Canel se va mulțumi cu câteva reforme de fațadă care să prezinte o față ceva mai modernă a Cubei, dar va evita schimbările profunde. Cuba noii generații va fi mai orientată spre business, mai conectată la lume, dar va rămâne la fel de autoritară și represivă ca pe vremea lui Castro.
Va fi un comunism castrist adaptat la vremurile comunicării globale, un castrism 2.0, dar comunismul va supraviețui lui Castro, pentru că va fi menținut în viață de o armată de sute, dacă nu mii de politicieni, artiști și jurnaliști occidentali care cred fățiș sau pe ascuns în mistica revoluționară a socialismului cubanez și nu au de gând să abandoneze acest vis, oricâtă suferință ar provoca el în lumea reală.
