Contra căsătoriilor gay. Pentru uniuni civile

De vreme ce în discuție este petiția a 3 mi­lioane de oameni pentru modificarea tex­tu­lui constituțional, dezbaterea trebuie cir­cumscrisă politic exclusiv în context cons­tituțional. Nu etic, nu me­ta­fizic, nu religios. Din acest punct de vedere, lucrurile se simplifică foarte mult. Pre­tenția restrângerii de­fi­niției familiei la uniunea din­tre bărbat și femeie es­te, sub aspect consti­tu­țio­nal, de nesusținut. Defi­ni­ția actuală, care susține că „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită în­tre soţi, pe egalitatea acestora şi pe drep­tul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor“, pune accentul în mod corect pe liberul consimțământ, egalitatea par­te­ne­rilor și datoria față de copii. Pot exista cu­pluri gay care îndeplinesc toate cele trei con­diții constituționale ale familiei? Ab­so­lut. În privința copiilor, oportunitățile de a recurge la inseminare artificială, mame surogat sau adopții oferă suficiente po­si­bilități pentru a avea în România familii gay care să satisfacă în întregime toate con­dițiile constituționale și, prin urmare, orice restrângere a definiției familiei așa cum cer petiționarii reprezintă o re­strân­ge­re a drepturilor fundamentale, pentru că Articolul 48, la care ne referim, face par­te din titlul dedicat drepturilor și liber­tăților fundamentale. Ceea ce este inac­cep­tabil. Singurele modificări acceptabile ale Constituției nu pot fi gândite decât în sen­sul extinderii drepturilor și libertăților fun­damentale, nu în sensul limitării lor. Aici, președintele României are dreptate. În­tr-o țară care prețuiește libertatea, sta­tul nu poate reglementa în sensul restrângerii drep­tu­rilor fundamentale, deci Constituția nu poate fi amen­dată în acest sens.

Constituția reglementează însă strâmb în chestiunea că­sătoriei un paragraf mai jos, unde statuează: „Că­să­toria religioasă poate fi ce­lebrată numai după căsă­toria civilă“. Deși pare o sim­plă condiție tehnică, această prio­ri­ti­zare afirmă în mod ilicit preeminența ac­tului civil în fața celui religios sub aspect valoric, ceea ce reprezintă un abuz. Pen­tru creștin, cununia este una dintre Sfin­tele Tai­ne, o uniune miraculoasă între en­ti­tăți con­trarii pe care numai intervenția mis­terioasă a Duhului Sfânt o poate rea­li­za ca un pas spre mântuire. Este dincolo de orice posibilitate de reglementare. Tex­tul constituțional pretinde însă fără noimă că harul nu poate acționa legitim decât cu vo­ie de la primărie sau de la poliție. Statul ro­mân plasează propriile criterii deasupra mis­­terului actului religios al căsătoriei, pe ca­re și-l subordonează fără a avea dreptul să o facă. Statul ar trebui să ia act în chip mo­dest de consumarea tainei căsătoriei, in­­di­ferent în ce cult se produce aceasta, după ca­re să producă prompt actele civile. La noi e invers. Mirii nu se pot prezenta în fa­ța lui Hristos fără hârtie de la starea civilă.

Pericolul nu vine, așadar, din partea co­mu­nității gay, ci din partea statului, pen­tru că, în măsura în care statul ar avea dreptul să impună o definiție restrictivă a fa­miliei, așa cum cer petiționarii, l-ar că­păta și pe acela de a impune cultelor reli­gi­oase o definiție „incluzivă“ în numele to­le­ranței și combaterii discriminării. Or, ni­ciu­nul dintre aceste două cazuri extreme nu este acceptabil. Ca urmare, statul tre­buie să se retragă definitiv dintr-o ches­tiu­ne încărcată valoric cum este „căsătoria“, să devină absolut neutru și să se limiteze la înregistrarea uniunilor civile, indiferent dacă este vorba de persoane de sexe dife­rite sau de același sex.

Odată separate apele valorice, uniunile gay ridică probleme sociale legitime care în România au fost insuficient dezbătute. Statul ar trebui să aibă interese extrem de limitate în viața intimă a persoanelor și în opțiunile lor sexuale. Problema apare aco­lo unde intruziunea în viața privată - din­colo de garantarea egalității și protecției co­piilor - este justificată prin drepturi po­zi­tive: un număr de facilități și stimuli pe care statul îi acordă pentru încurajarea spo­rului demografic, a ordinii sociale etc. Statul îți poate pretinde să îți oficializezi uniunea la starea civilă numai dacă îți dă ceva la schimb, concediu de maternitate/paternitate plătit, alocații pentru familii tinere, ajutoare pentru locuință, scutiri de taxe, stimuli financiari etc. Aici intrăm în­să într-o zonă extrem de tulbure, de vre­me ce suntem îndreptățiți, în calitate de contributori, să ne întrebăm „ce bine so­cial servesc familiile gay“? Mulți, în so­cie­ta­tea noastră puțin tolerantă, s-ar putea arăta oripilați de ideea plasării unui copil în „familii“ homosexuale, dar adevărul es­te că acest lucru este perfect realizabil din punct de vedere legal. Putem accepta așa ceva? Dacă un cuplu gay recurge la inse­mi­nare artificială sau la o mamă surogat, ce drept are statul să le refuze calitatea de pă­rinți, mai ales că în astfel de cazuri vor­bim de cel puțin un părinte natural? Cu ce e mai îndreptățit statul să crească un copil decât părinții, dacă aceștia respectă drep­tu­rile legale ale copilului? Apoi, mai există și chestiunea adopțiilor. unde statul este suveran, dar este lipsit de criterii. De par­tea cealaltă, tocmai pentru că ne aflăm în ape sociale tulburi, ne putem întreba care e impactul psihologic și social asupra for­mă­rii unui minor crescut într-un cuplu gay?

Există, așadar, un număr mare de în­tre­bări și îngrijorări legitime în privința aces­tui experiment social, care nu pot însă primi răspunsuri printr-un schimb de in­sul­te între „oameni fără Dumnezeu“ și „fa­natici religioși“, ci în cadrul unei dez­ba­teri naționale mature.