Criza din Marea Azov. Rușii se apropie milă cu milă de România

Presa occidentală „liberală” s-a grăbit în ultimele zile să pună în balanță posibilele avantaje politice pe care le-ar putea obține de președintele ucrainean, Petro Poroșenko, din declararea legii marțiale în urma atacului navelor FSB asupra unui convoi ucrainean în strâmtoarea Kerci cu intențiile nu mai puțin lipsite de onestitate ale lui Putin. Pe scurt, argumentul susține că ambii fiind în pierdere de popularitate, vor încerca să profite individual cât mai mult de această criză, ultimul pentru a-și consolida puterea personală, primul pentru a și-o impune prin aruncarea peste bord a democrației. Nu neg că un asemenea obiectiv comun poate exista și că și unul și celălalt vor încerca să escaladeze tensiunile pentru a le exploata în ppropriul interes politic, dar cred că această linie de argumentație pierde esențialul. Iar esențialul este că această criză reprezintă un nou pas spre transformarea Mării Negre în lac rusesc, ori în cel mai bun caz, ruso-turco-bulgar, anularea accesului la Mare al Ucrainei sau, mai bine zis, cu exact atât acces cât le permite Kremlinul.

Cum s-a extins Rusia până în mijlocul Mării Negre

Anexarea Crimeii în 2014 cu mâna omuleților verzi a urmărit două mari obiective. Primul, și cel mai urgent, a fost preluarea controlului total asupra bazei de la Sevastopol în vederea extinderii, modernizării și reechipării ei, fapt care s-a întâmplat déjà, iar al doilea, mai mult decât dublarea prin forță brută, a zonei maritime aflate sub control rus. După anexarea Crimeii, Rușii au „preluat” toate drepturile maritime la care le dă voie controlul asupra Crimeii. Vorbim aici de controlul asupra rutelor maritime comerciale și militare, după cum se vede în traficul neîntrerupt care are loc între Sevastopol și Novorossiysk, precum și controlul asupra strâmtorii Kerci și a navelor care pot sau nu să o traverseze. Podul construit în ultimii ani peste strâmtoare Kerci a intensificat traficul și a întărit controlul. În ultimii ani, Rusia a blocat, sechestrat pentru diferite perioade de timp și anchetat nenumărate vase comerciale și militare fără vreun temei consistent numai pentru ca prin această campanie de hărțuire permanent să arate cine este stăpânul real în zonă. Al doilea avantaj al extinderii zonei maritime este pur economic. Pe de o parte resursele de hidrocarburi din Marea Neagră care până în 2014 aparțineau Ucrainei au trecut în mare parte după anexare, în proprietate rusă. De cealaltă parte, în cadrul efortului de a construi conducte de gaz pe sub mare care să ocolească zona maritimă ucraineană, Gazprom nu mai trebuie să facă asta, ci poate, teoretic, să tragă conducte prin aproape toată Marea Neagră fără vreo opreliște.

În sfârșit a existat un mare beneficiu strategic. Dacă până la anexarea Crimeii zona martimă rusă era îngrădită la spațiul estic între Novorossiysk și Soci, după anexare, România și NATO s-au trezit vecine cu Rusia pe mare și la o distanță de puțin peste 200 de mile. Drept pentru care, rușii au împânzit Crimeea cu baze aeriene, cu avioane de luptă și bombardiere strategice și cu baterii anti-aeriene de ultimă generație.

Conflictul din Azov era inevitabil

După cum se poate vedea pe cele două hărți alăturate, dacă înainte de anexare, Ucraina controla cea mai mare parte din Marea Azov, după, lucrurile s-au schimbat în mod dramatic. Practic, dacă înainte, ucrainenii cotrolau cea mai mare parte din Marea Azov, după, situația s-a răsturnat și, mai grav, Ucraina a fost îngrădită la o zonă maritimă în jurul importantelor porturi industrial Berdiansk și Mariupol. Vestea cea mai proastă este că ucrainenii sunt total dependenți de voința arbitrară a rușilor pentru accesul înspre și dinspre cele două porturi. „Arbitrariul” a putut fi evitat prin respectarea unui acord semnat de cele două țări privind cooperarea în Marea Azov și strâmtoarea Kerci, dar o problemă cu acest acord bilateral este că a fost semnat în 2003, cu 10 ani înainte de anexare, când Crimeea aparținea și de drept și de fapt Ucrainei iar o alta este că acordul nu poate funcționa decât în interesul rușilor – ceea ce înseamnă de fapt „numai atunci când le convine rușilor” pentru că, dacă ucrainenii denunță unilateral acordul, atunci rușii ar avea, în mod ironic, șanse mai mari, să primească din partea ONU recunoașterea pretențiilor sale maritime în regiune. Cum accesul în porturile ucrainene nu se poate face decât traversând teritoriul rusesc, activitatea maritimă ucraineană în Marea Azov – comercială sau militară – este la mila rușilor. Cu atât mai ipocrită, mai sfidătoare și mai plină de înțelesuri este acuzația rușilor că navele ucrainene au intrat fără permisiune pe teritoriul Rusiei. Un fel brutal de a le transmite direct de la obraz că „nu intră și nu iese decât ce vrem noi”.

Din punct de vedere militar asta înseamnă că Ucraina nu își poate apăra eficient țărmul la Marea Azov, neavând la dispoziție mai mult de câteva vase de patrulare care nu pot pretinde să facă față forțelor ruse.Mai mult, după incidentul de duminică nu mai există nici o șansă reală ca rușii să permită aprovizionarea trupelor care luptă împotriva agenților Rusiei din Donbas. Or, una din țintele predilecte ale „separatiștilor” asupra căreia aceștia revin periodic este tocmai Mariupol, principalul oraș ucrainean din zonă. Din punct de vedere economic, rușii au puterea de a sugruma comerțul exterior ucrainean care se bazează în bună măsură de exportul de produse agricole, metalurgice și cărbune realizat prin Berdiansk și Mariupol.

Era în consecință inevitabil ca mai devreme sau mai târziu Rusia – care nu respect acorduri internaționale decât dacă îi convine – să facă pasul următor și să-și afirme controlul total asupra Mării Azov bazîndu-se pe forța armelor.

Ce urmează. O ipoteză care ar trebui să ne îngrijoreze

Cu un asemenea grad de control asupra unui domeniu esențial cum este traficul maritim militar și comercial al Ucrainei, și în perspectiva escaladării conflictului, Rusia va continua în viitor să caute să slăbească și mai mult economia și stabilitatea internă. Dacă Poroșenko face greșeala să prelungească legea marțială dincolo de cele 30 de zile anunțate, va genera un val de revoltă alimentat și de penuria de energie și de corupția generalizată care va juca direct în intresul lui Putin. Autocratul de la Kremlin îl acuza zilele trecute pe Poroșenko că i-a provocat în mod deliberat pe ruși în interes politic personal, dar această acuzație care pare mincinoasă acum va avea altă greutate dacă Ucraina va începe să fiarbă de nemulțumirea față de un președinte pe care prea puțini se mai arată dispuși să îl voteze la alegerile din martie.

Rusia este agresivă și imperialistă, dar este puțin probabil ca Putin să se angajeze într-un conflict deschis și sângeros mai ales dacă are alte opțiuni. A cucerit Crimeea cu omuleți verzi și a preferat, în loc să creeze un coridor de sânge pe uscat din Donbas spre Crimeea, să construiască un pod de 3,4 miliarde de dolari, care servește aceluiași scop chiar mai bine.

De aceea, dacă Putin își va continua agresiunea împotriva Ucrainei, să o facă în aceeași manieră soft, genul „pumn de fier în mânușă de catifea”. Bunăoară, într-o țară instabilă, măcinată de revolte, nu ar mira pe nimeni dacă o regiune cu majoritate rusească ar cere protecția Kremlinului față de „brutalitatea” forțelor Kievului și nici dacă această regiune s-ar numi Odessa.

Odessa este cel mai important port ucrainean și este totodată regiunea care asigura singură zonă economică exclusivă pe care o mai controlează cu adevărat Ucraina, în sud-vestul țării. Dacă rușii vor ajunge – la chemarea concetățenilor desigur – să controleze Odesa, se vor întâmpla mai multe lucruri deodată: Ucraina va rămâne practic fără zonă maritimă și va avea acces pe mare numai în măsura în care i-o vor permite rușii; acest lucru va destabiliza nu numai economia fragilă a Ucrainei ci însăși statalitatea acestei țări; Rusia ar obține acces direct la Moldova (inclusiv la Transnistria) și ar anihila orice aspirație europeană va mai fi rămas la Chișinău. Ceea ce înseamnă că vom avea în coastă un agent-provocator al Rusiei.

În sfârșit, după mai bine un sfert de secol, Moscova va reveni în forță la gurile Dunării, ceea ce ar crea tensiuni uriașe între Rusia și NATO în mijlocul cărora s-ar afla România. Comportamentul Rusiei din ultimii cinci ani ne arată că forțele Kremlinului se apropie pas cu pas sau, mai bine zis, milă cu milă de granița României și aceasta este o perspectivă care ar trebui să îi îngrijoreze serios pe liderii de la București.