Criza imunoglobulinei, eșecuri în lanț ale unui stat corupt

Criza imunoglobulinei are o vechime de opt luni, din iulie-august anul trecut, când ultimii doi producători aflați pe piața românească au decis să se retragă. De atunci, statul nu a fost capabil să găsească o soluție, adică, simplu spus, să vină cu o propunere de preț care să fie reciproc avantajoasă. Sin­gurul lucru pe care l-a fă­cut sub fostul ministru Bodog și continuă sub actualul mi­nistru Pintea este să dea vina pe producători. Doamna Pin­tea a declarat că gestul său de a declanșa mecanismul de protecție civilă la nivel eu­ro­pean „este un semnal că nu mai suntem dis­puși să negociem viața pacienților“, o decla­ra­ție care nu este nici aici, nici acolo. În pri­mul rând, pentru că ceea ce trebuie să facă ministerul este să negocieze și, în al doilea, pentru că nimeni nu îi cere să negocieze „via­ța pacienților“, ci un preț acceptabil pentru ambele părți. Scopul producătorilor nu este să aibă grijă de pacienții români sau de aiu­rea, ci să își maximizeze profitul. Res­pon­sa­bi­li­tatea protejării vieților pacienților revine în în­tregime statului român, nu producătorilor și, de vreme ce nu mai există în stoc nicio fiolă de medicament, este limpede că statul eșu­ea­ză masiv în îndeplinirea obligațiilor sale. A vor­bi despre vina produ­că­to­ri­lor e pierdere de vreme.

Pe o piață liberă, producătorii de medicamente vitale ar avea o forță de negociere dis­pro­por­ționată în raport cu gu­vernele și, tocmai de aceea, piața medicamentelor nu es­te liberă nicăieri în Europa. Guvernele stabilesc prețuri în înțelegere cu producătorii, prin raportare la prețurile fo­lo­site în alte țări prin diverse metode de cal­cul. România stabilește sau, mai bine zis, sta­bi­lea prețurile alegând prețul cel puțin egal cu cel mai mic preț dintr-un coș de 12 state. La rândul lor, alte state europene iau prețul din România ca reper pentru stabilirea pro­priu­lui preț. Altfel spus, dacă stabilești un preț prea mic la imunoglobulină la București, acest lu­cru atrage după sine o reducere a prețului la nivelul întregii Europe, inclusiv pe piețe mari, precum Germania, Franța sau Italia. În con­se­cin­ță, dacă ești un producător ce se con­frun­tă cu situația în care un stat cu o piață rela­tiv mică, așa cum este România, încearcă să impună un preț prea mic care să tragă în jos prețurile pe tot continentul, lucrul cel mai ra­țio­nal de făcut este să te retragi din România, astfel încât acesta să nu mai fi­gu­reze ca re­fe­rință de preț pentru celelalte țări și în felul acesta îți salvgardezi profiturile. Ce­ea ce s-a și întâmplat. Guvernul le bate obra­zul pro­du­că­to­rilor cu faptul că în noiembrie a adoptat Or­donanța 100 prin care elimina taxa de claw­back pentru imunoglobuline, iar pro­du­cătorii tot nu au venit cu medicamentul. Or, acest lu­cru nu înseamnă decât că raportul cost/be­neficii le-a ieșit supraunitar (profit negativ), cu tot cu suspendarea taxei. Dacă gu­vernul se aș­teaptă la pomeni în numele „vie­ții pa­cien­ților“, atunci este limpede că gu­vernul a re­gle­men­tat prost un domeniu vital și că, mai mult, pre­feră chiar și acum să re­cur­gă la aju­to­rul al­tora decât să stabilească o relație care să asi­gure aprovizionarea în rit­mul nevoilor. Fos­tul ministru Voiculescu a ca­lificat criza imu­no­glo­bu­linei drept una „făcută în casă“. Având în vedere că nu există o criză similară absolut ni­căieri în Europa, e clar că are dreptate.

Voi­culescu mai are dreptate și când sem­na­lea­ză că la originea crizei se află și decizia fos­tu­lui ministru Bodog de a anula fără nicio ex­plicație, prin HG 143 din februarie 2017, lista me­dicamentelor esențiale pentru viață sta­bi­lită de OMS și care fusese introdusă de mi­nis­trul „tehnocrat“ prin HG 800/2016, prin care se stabilea și un regim special de prețuri (mai mari), astfel încât să se asigure aprovizionarea pieței. Or, imunoglobulinele se fac din plasmă uma­nă și de aceea trebuie comandate cu mult timp înainte. Scoaterea lor de pe listă a fost un semnal pentru producători că e tim­pul să plece.

Și totuși, ce se întâmplă cu prețul? Ceea ce știm este că ele nu au mai fost ajustate de câți­­va ani și se calculează la un curs leu/euro de­favorabil pentru producători, știm că PSD încearcă să impună cu forța o reducere a pre­țurilor la medicamente de până la 35% și că producătorilor li s-a transmis că acest lucru es­te nenegociabil, pentru că figurează în pro­gra­mul de guvernare. Dar nu știm până unde au mers, pentru că același Bodog a eliminat obligativitatea publicării catalogului național al prețurilor medicamentelor CANAMED, deci acesta nu poate fi accesat. Jurnaliștii au în­cer­cat să afle cât a costat Pentaglobinul, un me­di­cament greșit, care nu are recomandare de­cât pentru sepsis, nu și pentru imuno­de­fi­cien­țe primare, pe care ministerul l-a im­por­tat pe post de imunoglobulină, dar n-au reu­șit, pen­tru că în fața unei asemenea „ga­fe“ minis­te­rul se apără cu legea omertei. Și mai știm că Parlamentul a modificat, în mai 2017, Le­gea 95/2006, astfel încât farmaciile pot fa­ce co­merț en gros cu medicamente, ce­ea ce în­cu­ra­jează exportul paralel de medi­ca­mente.

Dragnea a promis la Congres că statul pe­se­dist va avea grijă de cetățean din leagăn până în mormânt. Corupția și incompetența vor scur­ta acest drum foarte mult.