De același autor
În realitate procedează ca un prestidigitator de circ. Îți distrage atenția de la singurul scenariu care contează cu adevărat și singurul care a fost luat cu seriozitate în discuție: Europa cu două viteze. Adică pe de o parte un nucleu dur, care își asumă un proces de integrare mai aprofundat în domenii în care alții nu sunt gata să se alinieze ușor, și o periferie. A pretinde altceva este pierdere de timp și spațiu. Orice pretenție că lucrurile ar sta altfel este în cel mai bun caz naivă iar în cel mai rău, mincinoasă.
Scenariul 1- „continuăm ca până acum” sau „business as usual” nu poate fi luat în considerare de vreme ce pare să existe un consens că ceva nu merge în mecanismul european și trebuie schimbat. Deci a continua ca până acum este un nonsens. A-l pune în discuție este un altul.
Scenariul 2- „reducerea Uniunii Europeană la piața comună” este varianta minimală. Cât mai puțină Europă cu putință. Deși este singurul care, după opinia mea are sens-, este nomina odiosa printre birocrații de la Bruxelles în frunte cu Juncker, care de altfel nu și-a ascuns ostilitatea față de el chiar în discursul din Parlamentul European. Nimeni nu dorește nici măcar să îl ia în calcul la Bruxelles, unde domină discursul despre „valorile europene”, despre „Europa socială” etc. și de aceea nu are nici o șansă, cu atât mai puțin cu cât singurii care îl susțineau erau britanicii.
Scenariul 5- varianta maximală- este gândit în opoziție cu Scenariul 2. Este vorba de cât mai multă Europă cu putință sau, altfel spus, proiectul „Statelor Unite ale Europei. Deși dezideratul rămâne, acest scenariu este, evident, o utopie irealizabilă din punct de vedere practic până în 2025 și, prin urmare, chiar dacă rămâne un vis frumos, nu are rost să ne batem capul cu el.
Scenariul 4 este un scenariu intermediar. Europa se retrage din anumite zone și se concentrează mai mult asupra altor. Ideea ca UE să se retragă din anumite zone unde nu a performat, ar avea anumite merite dacă domnii de la Comisie nu ar fi prezentat-o într-un mod lipsit de onestitate, chiar perfid. Bunăoară, Europa are un track record catastrofal în gestionarea conflictelor militare, începând cu Iugoslavia, continuînd cu Libia și terminând cu Ucraina și Siria. Ai aștepta așadar ca sub scenariul 4 Comisia să propună abandonarea ideii de armată europeană, mai ales că face jocul rușilor slăbind NATO. Dar nu, documentul indică drept arie în care Bruxelles-ul ar putea face pasul înapoi, un domeniu în care UE nu a subperformat, dezvoltarea regională, ceea ce este o lovitură sub centură dată unor țări ca România, pentru care programele pentru dezvoltarea regională sunt esențiale.
Astfel că, din prezentarea Comisiei, singurul scenariu care rămâne în discuție este scenariul nr 3, „Europa cu două viteze”, potrivit unor surse citate de Euractiv, a fost singurul discutat serios, singurul pe care Comisia îl susține. Domnul Juncker ne-a arătat tuturor cinci ași numai ca la sfârșit să scoată din mânecă un Joker.
Nu vor exista viteze multiple, doar centru și periferie
Unii, precum ministrul finlandez de finanțe, Alexander Stubb, vorbesc despre o Europă care nu ar funcționa numai cu două viteze, ci cu mai multe, adică o formulă caleidoscopică în care state să opteze pentru mai multă integrare în anumite domenii cu unele state și în altele cu alte state, în funcție de interesele comune identificate. Această geografie variabilă, pe lângă că ar reprezenta un coșmar instituțional, aduce foarte periculos de mult cu ideea de Europă à la carte,din care fiecare își ia ce îi convine, adică exact ceea ce li s-a refuzat britanicilor.
În realitate, vom avea un nucleu central format în jurul celor trei mari, Germania-Franța-Italia, și care va include numai state din zona euro, dar nu pe toate (de exemplu Grecia) caracterizat printr-o politică fiscală (care presupune un ministru de finanțe „european”) și socială comună, o politică de apărare comună (armata europeană) prin punerea la un loc a resurselor și tehnologiilor. Mai presupune o politică comună în materie de securitate și afaceri interne (inclusiv justiție) și, probabil o politică externă comună, deși aici există un mare potențial de conflict atât între statele membre ale nucleului cât și între centru și periferie.
Periferia va continua să primească fonduri europene, ca în cazul statelor foste comuniste, sau să fie cooptate la luarea anumitor decizii pentru a părea că sunt luate în seamă (Suedia, Danemarca), dar consecința previzibilă este că diferențele între cele două entități se vor adânci, mai ales dacă se schimbă Tratatele așa cum cer unii. Aceste diferențe nu vor crește numai în ceea ce privește influența pe care o exercită guvernele statelor membre la nivel european, ci se vor resimți la nivelul cetățenilor prin drepturi diferite între membrii celor două grupuri. Astfel, drepturi de care acum se bucură (aproape) toți cetățenii europeni vor deveni privilegii rezervate „centrului”. Libera circulație a forței de muncă va fi unul dintre ele.
Și cu cât diferențele dintre centru și periferie se vor înmulți, cu atât se vor înmulți și diferendele dintre statele membre. Din acest punct de vedere, Europa cu două viteze, visul de aur al unor politicieni considerați entuziaști ai Europei federale, precum Jean Claude Juncker și Guy Verhofstadt, se va dovedi calea cea mai sigură către destrămarea Uniunii Europene. Interesant cum acești vizionari ai unei Europe imperiale care propun proiecte grandioase provin din țări minuscule precum Luxemburg sau Belgia. Comisarul Pierre Moscovici se întreba ipocrit dacă n-ar fi mai bine să luăm în considerare destructurarea UE sugerând că nu există alternativă la Europa cu două viteze. Din păcate, „soluția” Comisiei este calea certă către dezbinare și sfârșitul Uniunii Europene qua Uniune.
Ce trebuie să facă România
Din păcate, în nucleul dur nu poți să intri prin simpla adeziune. Trebuie să te califici, iar România nu se califică nici acum și, la cum se desfășoară lucrurile la București și la starea de spirit din Occident, nici nu se va califica prea curând. Și nici nu va fi primită prea curând. Din acest punct de vedere sugestia unor politicieni precum Siegfried Mureșan că n-ar trebui să îndepărtăm cu totul ideea ca să nu riscăm să rămânem pe dinafară e inconsistentă. Suntem deja pe dinafară iar nucleul dur exact în acest scop se face: să țină țări precum România pe dinafară.
Cealaltă sugestie a analiștilor este să reorientăm politica externă a României către relațiile bilaterale. În problemele de securitate să adâncim parteneriatul cu Statele Unite (și cu Marea Britanie, aș adăuga, o țară pe care analistul furios și corect politic vrea s-o elimine și din prezent și din viitor), iar în afacerile europene să consolidăm relația cu Germania în special. Ideea are meritele ei, dar găsește soluții bune la problema greșită. Iar problema nu este neapărat că România ar rămâne fără aliați, singură și abandonată în zona gri dintre nucleul dur și Rusia, monedă de schimb și teren de încercare pentru politicile celor două superputeri, luînd, cumva locul Ucrainei. Problema este că fără a avea garantat un statut de egalitate în raport cu ceilalți membri ai UE, România riscă să rămână în perpetuitate o țară nici-nici. Nici bogată, nici săracă, nici prea liberă nici pe deplin democratică, nici stat de drept nici coruptă ca Rusia, nici performantă, dar nici complet dezolantă, adică așa cum stă bine unui stat de periferie europeană.
Soluțiile sunt, înainte de a căuta aliați externi, interne. Dacă vrea să fie relevantă în Europa, România trebuie să acționeze acolo unde se află la coada statisticilor: productivitatea muncii, dinamica forței de muncă, stabilitate, predictibilitate și transparență legislativă. În loc de protecționism și revenirea statului în economie, România are nevoie de o doză-șoc de liberalism, care să ducă la creșterea competitivității, unde nu contează. Până să ajungem să ne bazăm pe inovație și noile tehnologii, încă trebuie să ne batem capul cu depolitizarea cercetării și a concursurilor pentru ocuparea posturilor de directori de școli, dar măcar am putea să renunțăm la restaurație în învățământ. Și, bineînțeles, trebuie să consolidăm statul de drept și să continuăm combaterea corupției cu un sentiment de urgență. Spre deosebire de guvernul lui Dragnea, putem justifica urgența. Într-o Europă cu două viteze, o țară de periferie considerată coruptă va putea fi mult mai ușor tăiată de la toate beneficiile care decurg din calitatea de membru UE, inclusiv de la finanțarea europeană.
