Cum mai putem opri instaurarea Republicii Oligarhilor?

La capătul lui vom avea un regim oligarhic în care o clasă de aristocrați populari va dispune de resurse și putere în totală impunitate față de lege.

Votul dat miercuri în plenul reunit al Parlamentului (trebuia să fie plenul reunit pentru ca sfidarea să fie completă) pentru dezincriminarea conflictului de interese pentru aleșii care și-au angajat rudele până în 2013, nu se jusitifică decât într-o singură „interpretare”: asigurarea imunității parlamentarilor față de consecințele penale ale faptului că din poziția lor au dispus în mod abuziv de bugetul statului în folosul lor și al rudelor lor. În general, fenomenul este cunoscut drept „nepotism”, dar la noi atins alte niveluri. Prin abonarea fără impunitate a demnitarilor și rudelor lor la privilegiile accesului la banul public, nu mai este vorba despre cazuri izolate de funcționari parveniți, ci de o transformare sistematică a domeniului statului într-o moșie privată, împărțită între familiile de demnitari care devin în acest fel o falsă aristocrație aflată dincolo de aria de acțiune a legii.

Votul de miercuri este consecința directă a eșecului înregistrat în ”marțea neagră”. Ca un virus care se adaptează la antibioticele noi, Parlamentul României dezvoltă tulpini legislative mutante noi care să reziste tentativelor de a aduce activitatea demnitarilor în cadrele predictibile ale legii. Concret, în „marțea neagră” din 2013, parlamentarii au dorit să se scoată pe ei înșiși, pe aleșii locali și pe demnitarii guvernamentali de rang înalt (numiți politic) din categoria „funcționarilor publici” cu consecința că din acel moment acestei noi clase nu i se mai aplica aproape deloc Codul Penal. De exemplu, Codul Penal pedepsește și pe stil vechi și pe stil nou, „fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin”, adică ceea ce numim conflict de interese. În plus, mai avem o lege privind combaterea corupției încă din 2003 care definește clar conflictul de interese. Aceste prevederi ar trebui să fie mai mult decât suficiente pentru a reglementa întreaga chestiune și de fapt exact acest lucru l-a susținut și Agenția Națională de Integritate în punctul de vedere publicat  încă de la începutul lunii mai pe marginea proiectului de lege adoptat ieri. De remarcat că dacă le ieșea mutarea din marțea neagră, astăzi parlamentarii nu ar mai fi trebuit să își facă griji în legătură cu conflictul de interese pentru că având alt statut decât cel de funcționar public, pur și simplu legea penală nu li s-ar mai fi aplicat.

Proiectul votat ieri a fost al doilea cel mai bun lucru pentru ei și este, cu siguranță, produsul legislativ al juriștilor parlamentari care au căutat activ un mijloc legal de a scăpa de lege. Ca și în marțea neagră nu au atacat direct legea penală sau legile anticorupție ci Statutul Deputaților și Senatorilor pe care l-au „interpretat” în sensul în care o modificare adusă în 2013 privind conflictul de interese înseamnă că anterior acestei modificări „nu a existat nicio restricție cu privire la personalul angajat la birourile parlamentare, deputații și senatorii putând dispune fără nicio constraângere legale asupra angajării acestora.” Altfel spus, o modificare legislativă care prevede interdicția parlamentarilor de a-și angaja rudele la birourile parlamentare este interpretată, prin noua lege, drept un act de legitimare a tuturor situațiilor de conflict de interese anterioare, cu neglijarea Codului Penal și a legii din 2003.

Singurul consens politic e consensul penalilor

Cum poate să fie o astfel de lege dreaptă și cum poate ea contribui la creșterea transparenței și integrității în îndeplinirea demnităților publice? În nici un fel. Era suficient ca Parlamentul să țină seama de punctul de vedere exprimat de ANI pentru a pune punct întregii povești, dar atunci un Mihăiță Calimente, el însuși cu probleme de integritate, nu ar fi putut pretinde că „ne-am trezit peste noapte că suntem vinovați, pentru că s-a modificat o lege in 2013”. Domnul Calimente și alți peste 50 de parlamentari sunt vinovați pentru că au încălcat Codul Penal și legea din 2003, nu pentru că s-a modificat statutul aleșilor în 2013. Nu poate fi mai clară, credem, reaua voință a parlementarilor, care au ales în mod deliberat să dezincrimineze Conflictul de Interese în pofida legilor anticorupție și chiar în pofida propriei legislații. Faptul că au făcut-o aproape în unanimitate (nu a existat decât o singură abținere) dovedește că avem parte de un consens politic, de fapt singurul consens politic care se manifestă concret în România: marea înțelegere transpartinică de protejare a demnitarilor corupți, a celor care comit abuz în serviciu și fraude cu bani publici dar și fraude electorale de orice responsabilitate legală.

Superimunitatea avocaților nu există nicăieri în lumea civilizată

Superimunitatea avocaților nu a mai intrat în dezbatere, dar dacă va fi adoptată în felul în care este dorit de avocații din Parlament, atunci va transforma Justiția într-o mascaradă și îi va lăsa pe procurori neputincioși. Dacă procurorii nu vor mai putea ridica probe de la avocat, iar avocatul nu mai este obligat să denunțe faptele de corupție, consecința va fi nu numai că avocații vor deveni depozitarii exclusivi ai probelor, dar vor putea să manipuleze în mod legal aceste probe în instanță chiar dacă știu că clientul lor este vinovat.

Acest lucru nu este posibil nicăieri în lume pentru că anulează actul de justiție. Până și în Statele Unite, care are una din cele stricte legislații în privința confidențialității avocat-client, avocatul poate apăra un client despre care știe că este vinovat dar nu poate utiliza probele în sensul dovedirii nevinovăției clientului pentru că acest lucru ar însemna sperjur. Dacă legea avocaturii se adoptă așa cum doresc parlamentarii atunci avocații vor căpăta dreptul de a ascunde probe și de a minți cu bună știință și de a manipula probe la care numai ei au acces. Mai mult, vor putea face asta și în cazuri în care nu există în mod formal o relație avocat-client, ceea ce înseamnă că de la borfașii mărunți la marii delapidatori și până la corupții de orice fel (se exclud doar infracțiunile cu violență și terorismul, dar, de exemplu, nu sunt excluse tranzacțiile financiare ale grupurilor de crimă organizată sau chiar ale organizațiilor teroriste) cu toții vor găsi un sanctuar în casele de avocatură. Nici măcar decizia CEDO care arată limpede că se pot utiliza convorbirile telefonice de către procurori împotriva avocatului nu pare să-i fi fi impresionat pe parlamentarii noștri care, după ce au descoperit drepturile omului sub forma dreptului funcționarului corupt de a comite ce fapte dorește, descoperă acum și dreptul sacrosanct la confidențialitatea avocat-acuzat, chiar cu prețul ca avocatul să fie complice și toată lumea să scape nepedepsită.

Marele Dom de protecție a demnitarului corupt

Toate aceste proiecte de legi precum și cel trimis de președinte la Curtea Constituțională care prevede că aleșii condamnați cu suspendare își păstrează mandatele, ca și decizia de a nu permite urmărirea penală a lui Titus Corlățean pentru ceea ce se ridică la fraudă electorală, acestea și altele și altele asemeni lor care așteaptă în Parlament au singură trasătură comună: protecția suspecților de corupție și de infracțiuni comise în exercitarea funcției publice de legea penală. Parlamentul ridică încet dar sigur un scut în jurul demnitarilor penali, un mare de dom de protecție a acestora unde legea nu mai poate ajunge. Marele proiect al clasei politice de imunizare a funcționarilor statului de orice responsabilitate penală pentru fapte de corupție, abuz și conflict de interese față de societate se realizează pas cu pas și lege cu lege. La capătul lui vom avea un regim oligarhic în care o clasă de aristocrați populari va dispune de resurse și putere în totală impunitate.

Cum putem împiedica nașterea acestei Republici a Oligarhilor? Parlamentul a avut grijă să ia acestui guvern pe care nu îl controlează orice putere de a reglementa în domeniul Justiției asigurându-se astfel că nu vor exista corecturi din partea Ministerului Justiției. În acest moment, cel puțin până la toamnă la alegeri, speranțele de avea un stat de drept funcțional stau în două instituții, Președintele și Curtea Constituțională. Întrebarea este ce se va întâmpla din toamnă când există riscul să fie aleși exact aceiași demnitari corupți cu aceeași agendă oligarhică transpartinică? Cât mai putem răbda ca libertățile fundamentale să ne fie smulse câte una fără să facem absolut nimic?