Cum se descurcă România în criza ucraineană

Pentru Kremlin, „garanțiile de securitate” înseamnă să i se recunoască o sferă de influență proprie, plus o zonă-tampon gri între aria de influență rusă și Occident, formată din fostele state comuniste.

Cristian Campeanu 22.02.2022

De același autor

Dacă e să ne luăm după unii compatrioți (doar 42% consideră că recesiunea economică poate fi acceptată în schimbul apărării Ucrainei - sondaj INSCOP), criza ucraineană este o afacere americano-rusă în care unii - americanii - provoacă inutil, iar ceilalți nu vor decât ceea ce de fapt și de drept ar trebui să fie al lor. De ce să ne amestecăm noi, popor pașnic și ospitalier, în jocul marilor puteri când și așa, ca țară mică aflată periculos de aproape de zona de conflict, nu avem ce face? În aceste condiții, România ar trebui să joace cartea ambiguității diplomatice, a punții de legătură între Est și Vest, chiar dacă este membră NATO. În fond, dacă atât Germania, cât și Franța au poziții nuanțate, de ce nu ar avea și România, mai ales că rușii nu sunt atât de nebuni încât să atace un stat membru NATO. În concluzie, să fim circumspecți și să facem un pas în spate.

O asemenea atitudine ar fi extrem de pernicioasă pentru interesele României. Ca să înțelegem de ce, să precizăm mai întâi cu ce ne confruntăm. O eventuală invazie a Ucrainei din partea Rusiei ar însemna o încălcare a dreptului internațional ca agresiune asupra unui stat suveran și independent. Nu există niciun motiv plauzibil din punctul de vedere al dreptului internațional pentru care Rusia să intervină militar în Ucraina și, prin urmare, o eventuală invazie nu poate fi considerată altfel decât o încălcare a ordinii globale întemeiate pe reguli. Or, un stat care încalcă regulile internaționale devine impredictibil și trebuie tratat ca și cum va face la fel și altă dată împotriva altor vecini. De aceea, statele aflate în imediata vecinătate a agresorului trebuie să își ia măsuri de prevenire prin alianțe și aranjamente de securitate suplimentare. România se află într-o astfel de situație. Nu pune nimeni serios problema să mergem la război în Ucraina, problema este cum ne protejăm de agresivitatea rusă. Iar cea mai bună cale este consolidarea securității în partea noastră de lume (așa-zisa zonă de sud a flancului estic) prin coordonare cu aliații din NATO și cu partenerii speciali, Statele Unite. Din acest punct de vedere, desfășurarea de trupe americane suplimentare este, pentru România, un succes.

Un succes și mai mare va fi dacă NATO va aproba desfășurarea unui grup de luptă cvasi-permanent similar cu cele din Polonia și țările baltice, pentru care Franța s-a oferit să fie țară cadru. Acest grup de luptă ar fi cu atât mai important cu cât Rusia a cerut Statelor Unite nu numai garanții că Ucraina nu va fi admisă în NATO, dar și retragerea forțelor alianței pe pozițiile pe care se aflau în 1997, adică anul când au primit invitația de aderare Polonia, Cehia și Ungaria. Cum România a fost invitată, ca și țările baltice, în 2004, ar fi urmat să rămână descoperită în fața unei posibile agresiuni rusești care, așa cum vedem zilele acestea, ar fi perfect posibilă.

Prin urmare, interesul de securitate fundamental al României este ca Rusia să nu primească asemenea garanții. Nu că Statele Unite ar fi acceptat cererile rusești, pentru că americanii își respectă angajamentele, dar era important ca România să-și facă auzită vocea, alături de celelalte țări de pe flancul estic. Potrivit ministrului de externe, Bogdan Aurescu, România ar fi „contribuit substanțial” la redactarea documentului de răspuns trimis Moscovei. Nu știm exact ce înseamnă „substanțial”, din moment ce nu știm ce părți a redactat partea română, dar însuși faptul că opinia Bucureștiului a fost inclusă în acest răspuns reprezintă un succes diplomatic. Nici președintele Iohannis, nici Aurescu nu au ridicat vocea cerând public să fie consultați, ci au lucrat discret și responsabil.

Angajamentul luat de România în sprijinul suveranității Ucrainei și al unui răspuns unitar al NATO a fost considerat suficient de consistent încât să-l determine pe secretarul general Jens Stoltenberg să vină la Kogălniceanu. Pentru Stoltenberg, sosirea celor o mie de militari americani a fost un prilej pentru a reafirma „unitatea transatlantică”, pusă de mulți la îndoială. România este partener strategic al Statelor Unite și membră a UE, iar în această din urmă calitate a avut grijă să mențină legături consistente atât cu Germania, cât și cu Franța, pilonii UE. O reverență făcută Franței a fost exprimarea disponibilității României de a participa la forța multinațională din Sahel, în cadrul căreia avem deja 50 de militari, un gest care contează la Paris.

Rusia cere un aranjament de securitate nou în Europa, unul care să îi respecte interesele. Pentru Rusia însă, „aranjamentul de securitate” nu înseamnă ceea ce înseamnă pentru toată lumea. Pentru Kremlin, garanțiile de securitate înseamnă să i se recunoască o sferă de influență proprie în care suveranitatea aparține Rusiei și nu statelor din zonă, precum Ucraina, plus o zonă-tampon gri între aria de influență rusă și Occident, formată din fostele state comuniste, lipsite de instrumentele de apărare ale NATO. Or, când agresorul pretinde asemenea enormități, nu e loc de ambiguități diplomatice și jocuri la două capete. România a făcut foarte bine atunci când și-a afirmat aderarea la comunitatea de valori occidentale și a identificat agresorul ca atare.

Problema României nu este politica externă, care a fost onorabilă, ci politica internă, care nu o susține pe cea externă. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22