De același autor
Georgiana Pascu, managerul de programe din cadrul Centrului de Resurse Juridice, a atins, în interviul acordat hotnews.ro, o chestiune care nu este deloc lipsită de importanță în contextul uriașului scandal „Azilele Groazei”: „Cum poate un SRL să facă profit din asistență socială?”. Întrebarea este importantă, pentru că trei dintre centrele vizate de ancheta DIICOT sunt, toate, private, pentru că nu este vorba numai de acestea, ci de numeroase alte astfel de centre în toată țara și pentru că la un moment dat a apărut un fel de frenezie a înființării centrelor de bătrâni de către investitori privați de parcă aceste centre reprezentau ultimul răcnet în materie de afaceri.
Răspunsul este că nu poate face profit decât dacă încasează de la persoana instituționalizată (puțin probabil) sau de la rudele acesteia o taxă de rezidență. În schimbul acestei taxe, furnizorul ar trebui să ofere servicii administrative, de cazare, masă, igienă personală, servicii medicale pentru persoanele bolnave sau cu dizabilități și, în cazul unor dizabilități neuropsihice, servicii speciale și complexe de asistență. Dacă centrele care nu solicită taxă primesc lunar de la stat 7.000 de lei pentru fiecare persoană, atunci un centru privat ar trebui să solicite, ca să facă un profit minim, undeva în jur de 8.000 de lei. Or, 8.000 de lei nu este o sumă mică, pe care și-ar permite oricine să o dea din buzunar în fiecare lună. Dar să zicem că se găsesc suficienți oameni care să dea acești bani. Nici în acest caz nu este sigur că furnizorul privat va presta serviciile pe care s-a angajat să le presteze. Mai tai de ici, mai furi de colo și profitul se rotunjește. Pentru a preveni situația ca oamenii să rămână și cu banii dați și cu rezidentul abuzat, este absolut necesar ca statul prin instituțiile care se ocupă de protecția socială a persoanelor în vârstă și cu dizabilități să efectueze controale la sânge și la leu ca să vadă dacă furnizorul își achită obligațiile asumate, mai ales dacă acesta este privat. Pentru că asta este treaba statului. Or, am înțeles de la doamna Pascu că atitudinea statului român este exact cea opusă: „nu ne băgăm, nu ne-amestecăm, sunt privați și n-avem ce face” când, de fapt, faptul că astfel de centre trebuie licențiate de stat îi permite aceluiași stat să facă cam tot ce vrea în materie de control și verificare.
Un azil cum este, de exemplu, cel al lui Godei, unde sunt internați oameni despre care nu mai știe nimeni nimic și care nici măcar nu mai știu cum au ajuns acolo și de ce, nu are cum să facă profit în mod onest. Dacă banii vin de la stat, de la primărie sau de la Consiliul Județean, singura modalitate de a face profit este să taie din costuri, adică să reducă serviciile pentru rezidenți la minimum, să angajeze personal puțin și necalificat, să taie cheltuielile medicale, eventual de tot, și să transforme centrul într-o casă a groazei, unde singurul mod de a-i stăpâni pe beneficiari este prin tortură și bătăi. Din acest punct de vedere, asemenea centre nu ar fi trebuit licențiate niciodată și, mai mult, orice act de autorizare și licențiere a lor ar trebui considerat abuz în serviciu și anchetat de DNA.
Controale pe hârtii
Orice om rezonabil, mai ales unul care face parte din multiplele autorități de protecție socială a copiilor și bătrânilor cu dizabilități, înțelege că singurul mod de a face profit pentru acest tip de centre este pe seama beneficiarilor și că, prin urmare, oricine ajunge acolo va suferi enorm. Este secretul lui Polichinelle. Dacă oricine înțelege acest lucru, atunci rezultă în mod necesar că toată lumea, de la funcționarii din autoritățile locale și de stat până la ministrul Muncii nu doar că știau, dar ar fi trebuit să știe ce se petrece în azilele morții. Din acest motiv, pentru că știa exact despre ce este vorba, a fost denunțat de către minister protocolul cu CRJ, pentru a bloca accesul ONG-ului pentru apărarea drepturilor omului la azilele cu pricina și a le închide gura, în niciun caz pentru a încerca să rezolve problema. Pe scurt, Marius Budăi și întregul Minister al Muncii au fost complici nu doar simbolic, ci cu bună știință, la crimele comise de Godei și de alții.
După cum ar fi trebuit să știe toate ANPDPD-urile, DGASAPC-urile, ANPIS-urile, DSP-urile și serviciile locale și județene de asistență socială. Toate aceste structuri de stat consumă resurse uriașe de la buget și produc extrem de puțin în materie de asistență. Când DGASPC sector 3 a trimis 30 de bătrâni la azilul Sfântul Gabriel din Ilfov era de datoria celei care conducea această instituție să se întrebe unde îi trimite și să verifice în prealabil condițiile de trai din acest azil. Dar nu a făcut-o pentru că a fost fericită să scape de acești bătrâni ca de o marfă stricată și să se spele pe mâini de orice responsabilitate. După cum au arătat Ovidiu Vanghele și Bianca Albu în excelenta lor anchetă realizată pentru Centrul de Investigații Media și Buletin de București, toate aceste instituții au primit petiții, adrese și plângeri, toate fără niciun rezultat. Motivul pentru care această birocrație infernală nu face nimic niciodată este că scopul lor nu este să ofere servicii de asistență socială așa cum s-ar crede, scopul lor este să se acopere de hârtii care să demonstreze că nimeni nu este responsabil de nimic. Există, bunăoară, cazul celor doi inspectori de la AJPIS care au făcut un control la exilul lui Godei și care au găsit că totul este în regulă, după ce au văzut un meniu fals afișat pe perete și au consultat niște hârtii, și ele false, care spuneau că centrul are un personal pregătit, de 30 de oameni. Nu s-au gândit nicio clipă să verifice starea rezidenților, să stea de vorbă cu ei și să vadă ce nevoi au. Hârtiile erau suficiente să se acopere de responsabilitate. La fel a procedat și ministrul Budăi, care a încercat să scape de orice răspundere când a venit în conferința de presă cu dosarul de licențiere al azilului și a început să se minuneze ce frumoase erau fotografiile de la dosar și ce diferite erau acestea de realitate. „N-am știut” doreau să spună acele fotografii când, de fapt, știuse prea bine. Această fugă de responsabilitate instituționalizată este principala cauză pentru care nimeni nu a făcut nimic. Există, în instituțiile de stat românești, o cultură a non-acțiunii determinată de nevoia de a avea hârtii în regulă, acoperitoare. Nu contează nici ce se întâmplă cu persoanele cu probleme sociale, nici unde se duc banii, atâta vreme cât există documente justificative. Această cultură a fost speculată de zecile de privați care au înființat azile dubioase pentru că au găsit o nișă foarte bună de speculat.
Sistemul de protecție politică
Alteori e bine doar să fii de la Dorohoi. Doamna care a condus ANPIS, acum demisă, nu a avut în viața ei decât o legătură tangențială cu asistența socială. În schimb, și-a construit cariera slujind pe lângă diferiți politicieni din Botoșani, care au ajuns la București. De aici a recuperat-o un alt politician, Budăi, și a numit-o într-o poziție cu rang de secretar de stat. O persoană fără altă competență în afară de a fi protejata politică a unui ministru a devenit coordonatoarea plăților consistente de la buget care se fac la nivel național pentru instituțiile de asistență socială, fără să-i treacă prin cap să verifice unde se duc de fapt banii statului. Pentru că rolul ei nu era să facă ceva, ci să încaseze cuminte sinecura politică pe care a primit-o. Astfel, se pune întrebarea „Câți ca ea?”. Câți dintre șefii acestor structuri au fost numiți politic sau au câștigat concursuri măsluite pentru a ocupa niște funcții pe care nu le meritau, dar care intrau în nomenclatorul politic al partidelor aflate la putere? Problema sinecurilor de partid până la ultimele posturi de directorași în administrație este că generează corupție, incompetență și stagnare. Oamenii numiți politic nu răspund de nimic, n-o să le cerem noi acum să se ocupe de persoane cu dizabilități fizice și psihice. Acest lanț al slăbiciunilor politice trebuie protejat cu orice preț de partide pentru că rețelele de putere create asigură voturi la alegeri și, de aceea, Marcel Ciolacu s-a grăbit să demită cât mai mulți șefi și doi miniștri pentru a minimiza pierderile, nu pentru a face dreptate. Dovadă stă faptul că printre cei demiși s-a aflat și consiliera care a sesizat DNA-ul și DIICOT-ul și care a îndrăznit să pună în pericol omerta de partid și de stat.
Să nu ne facem că nu înțelegem. Sistemul de protecție politică a mers până la Godei. După cum au demonstrat Vanghele și Albu, primarul Florentin Pandele știa foarte bine ce se întâmplă în acel azil pentru că a primit adrese, petiții și a fost chiar dat în judecată de vecinii exasperați. Or, la Voluntari, unde funcționează sistemul clanurilor controlate cu mână forte de Pandele, este imposibil ca acesta să nu fi știut. Și nu este posibil să nu fi făcut absolut nimic dacă nu îl proteja politic și, eventual penal, pe Godei. Pe de altă parte, în mandatul la Primăria Bucureștiului al Gabrielei Firea am avut parte de un transfer al clanurilor din Voluntari, la centru, în București, și de aceea am avut parte de tot felul de oameni de încredere ai lui Firea în poziții cheie în primăria Bucureștiului. Printre aceștia s-a numărat și Godei, ca șofer, ca om bun la toate, ca bodyguard. Adică om de mare încredere. Partea sinistră a poveștii este că familia Firea-Pandele a ales să-și protejeze omul până la capăt, în pofida faptului că știau foarte bine ce se întâmplă în azilele conduse de acesta.
Într-un raport recent al Băncii Mondiale se arată că principala problemă a sistemului de asistență socială din România este că acesta nu este centrat pe persoana cu dizabilități. Că deși omul cu nevoile sale multiple și complexe ar trebui să stea în centrul preocupărilor statului și al serviciilor sociale, acest lucru nu se întâmplă. Persoana contează cel mai puțin. După cum amintește Georgiana Pascu, aceste trei azile sunt departe de a fi singurele în care se petrec asemenea orori, iar situația durează de mulți ani. În total, ar fi vorba de aproximativ 50.000 de persoane cu dizabilități care sunt lipsite de drepturile fundamentale, condamnați la o viață de suferințe și umilințe. //
