De același autor
O singură dată în istoria postdecembristă – în 2008 – un singur partid (PDL) a câștigat mai multe mandate (dar nu mai multe voturi) decât PSD sau predecesoarele sale și, chiar și atunci, rezultatul a fost, din nefericire, un guvern PDL-PSD pe parcursul anului 2009. În rest, a fost întotdeauna nevoie de alianțe pentru a-i învinge pe urmașii fostului partid comunist. Toate aceste alianțe și ulterior coaliții de guvernare s-au destrămat înainte de încheierea mandatelor. Este vorba de alianțele CDR-PD-UDMR în perioada 1996-2000, Dreptate și Adevăr (2004-2008) și PNL-USR PLUS-UDMR (2020-2024). Ceva a fost, cu siguranță, greșit în funcționarea acestor coaliții, a existat, probabil, un defect fundamental care a ruinat aceste construcții politice.
Trebuie să dăm la o parte dintru început orice factor ideologic. În 1996-2000, PD se autointitula „de stânga”, în vreme ce în interiorul CDR, PNL se revendica de la liberalism, iar PNȚCD de la creștin-democrație, dar nu din cauza angajamentelor ideologice s-a rupt coaliția (mai întâi prin ieșirea PD de la guvernare și ulterior prin ieșirea PNL din CDR). Nu e ca și cum miniștrii PD ar fi promovat politici socialiste, peneliștii politici liberale și țărăniștii creștin-democrate care să fie incompatibile unele cu celelalte și să genereze o criză de principii. Deși, inițial, coaliția de guvernare avea peste 60% de mandate în parlament, luptele interne, calculele politice reci, dar mai ales interesele divergente au făcut ca la final, în 2020, din CDR să nu mai rămână decât PNȚCD și câteva partide neparlamentare fără importanță.
În 2004-2008, alianța DA a funcționat până la aderarea oficială a României în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, după care, la foarte scurtă vreme, în urma unei moțiuni împotriva ministrului justiției, Monica Macovei, prim-ministrul Tăriceanu și PNL au scos PD de la guvernare. Rezultatul a fost un guvern minoritar susținut de PSD. Nici în acest caz nu avem de-a face cu diviziuni ideologice, mai ales că PD era în curs de basculare spre dreapta și de aderare la Partidul Popular European.
În sfârșit, cel puțin declarativ, în 2020, atât PNL, cât și USR PLUS se declarau partide de centru-dreapta, iar revocarea lui Stelian Ion nu a avut nimic ideologic în ea.
O altă posibilă explicație a acestor eșecuri succesive ar putea consta în lipsa unei coordonări suficiente între partide, a unei construcții solide. De obicei, partidele au semnat protocoale, platforme sau simple acorduri de guvernare, nu au existat niciodată negocieri profunde, de coordonare a opțiunilor de politici publice, între echipe din fiecare partid, care să rezulte într-un consistent document comun care să constituie baza programului de guvernare. Pentru momentele tensionate se poate crea o comisie de arbitraj și conciliere în interiorul căreia problemele și neînțelegerile se rezolvă departe de ochii publicului. O structură comună de comunicare intracoaliție ar fi putut preveni escaladarea suspiciunii reciproce și aplanarea conflictelor interne care, ca regulă generală, încep să crească aproape imediat după preluarea guvernării.
Coaliția din 1996-2000 a instituit un mecanism de coordonare politică (celebra COCOPA), care a eșuat spectaculos într-un scandal generalizat pe măsură ce devenea un fel de guvern de facto, deși informal, o structură utilizată preponderent pentru a striga acuzații reciproce peste masă, fără nici un scop și fără nici o eficiență. Singurul efect serios al COCOPA a fost prăbușirea încrederii cetățenilor în partidele din coaliție. În 2004-2008, Tăriceanu și acoliții au acționat unilateral, aruncând la coș alianța cu PD.
În sfârșit, PNL și USR PLUS au avut tot anul 2020 la dispoziție pentru a negocia serios un angajament comun de politici publice, dar numai nepriceperea, superbia vană și miopia i-au împiedicat să o facă. În plus, după revocarea lui Vlad Voiculescu s-a încercat instituirea unui mecanism de prevenție care, evident, nu a funcționat pentru că prim-ministrul Cîțu l-a demis pe Stelian Ion printr-un act unilateral, la limita abuzului.
Bineînțeles, toate aceste structuri de coordonare, protocoale, acorduri și documente au sens numai în cazul în care prezumăm că toate partidele au același scop: ca odată aflate la putere să genereze politici publice și decizii administrative care să servească binelui comun al societății. Or, pentru a răspunde la întrebarea „De ce eșuează coalițiile de dreapta?”, această prezumție trebuie pusă serios la îndoială. Trebuie să acceptăm, așadar, că nu toate partidele care formează o coaliție anti sau non PSD sunt de bună-credință și acționează pentru a servi binele public. Așa-numiții „trădători”, cei care au subminat coalițiile de dreapta, au fost întotdeauna partide care au mai multe în comun cu PSD decât cu liberalismul democratic, dacă înțelegem că PSD este mai degrabă o asociație de acumulare de rentă de stat și de extragere a taxelor de protecție prin mecanisme coercitive și de corupție. Spus foarte simplu, coalițiile se destramă atunci când în joc se află interesele financiare și de corupție ale membrilor de partid, fără absolut nicio legătură cu binele public. De exemplu, demiterea lui Stelian Ion nu are nimic de-a face cu coerența sau cu ameliorarea actului de guvernare, dar are totul de-a face cu generarea de rentă pentru partid și membrii săi prin mecanismul defectuos de transfer al banilor publici în buzunare private care este PNDL 3.
Din păcate, istoria ne arată că PNL, odată aflat la guvernare, acționează cu mijloacele PSD și a torpilat toate alianțele de dreapta.//
