Decizia CCR referitoare la Kövesi naște monștri

Curtea Constituțională a mai făcut, cu ul­tima decizie privind așa-zisul conflict de natură constituțională dintre parlament și parchet, un pas mare spre destructurarea sensului fundamental al ac­tualei Constituții de­mo­cra­tice și înlocuirea lui cu o ordine constituțională no­uă, care instituie su­pre­ma­ția parlamentului asupra în­tregii societăți, inclusiv asu­pra cetățenilor, ale căror drepturi individuale ajung să fie supuse „autorității su­preme în stat“.

A fora în abisul sofismelor și văditei rele intenții a pseu­do­ar­gu­men­te­lor pe care Curtea Constituțională le arun­că în spațiul public sub titlul de „decizii“ a devenit, sincer, un exercițiu de futi­li­tate. Sărind peste toată această pseudo-construcție, care de altfel a fost demontată cu argumente irefutabile de fiecare dintre cei trei judecători care au publicat câte o opinie separată, mă voi referi numai la ce­le mai nocive dintre consecințele Deciziei 611 din 3 octombrie.

În primul rând, un fapt care a fost re­marcat ca fiind extrem de grav este că CCR recidivează în asumarea abuzivă a unui rol legislativ și trasează în mod ex­plicit parlamentului „sarcina de a adopta reglementările legale prin care să con­sacre în mod expres instrumentele nece­sare îndeplinirii funcției sale de control, respectiv norme clare, previzibile prin care să asigure comisiilor parlamentare prerogativele inerente scopului pentru ca­re sunt create“. Motivul este că, în lip­sa unei astfel de legi, CCR nu a putut de­ci­de că procurorul general Au­gustin Lazăr a încălcat Cons­tituția atunci când a refuzat să trimită la comisia pentru alegerile din 2009 do­cu­men­tele din dosarul de la par­chet. Este pentru a do­ua oară când CCR impune „obligația“ sau „sarcina“ par­la­men­tului de a legifera, ceea ce de­pășește în mod grav atri­buțiile consti­tu­țio­na­le ale CCR și deschide calea unor abu­zuri grave prin care nouă oameni care nu au fost aleși impun legislație – care poa­te fi defec­tuoasă și nocivă, cum s-a do­vedit în cazul pragului la abuzul în ser­viciu - fără dez­ba­te­re publică și fără să par­curgă traseele transparente ale pro­ce­sului de legiferare.

Dar, oricât de gravă ar fi această asumare ili­cită de autoritate, nu este cea mai pe­ri­culoasă dintre considerațiile CCR din De­cizia 611. După cum remarcă toți cei trei judecători care au făcut opinie separată, CCR nu avea cum să constate un conflict între Ministerul Public și parlament ori DNA și parlament, în ceea ce privește refuzul lui Kövesi de a se prezenta la co­misie pentru că acest refuz nu implică sub nicio formă vreo autoritate a statului, ci persoana Laurei Kövesi. „Comportamentul personal (care nu privește activitatea jurisdicțională) al conducătorului unei autorități publice în relația sa directă cu o altă autoritate publică nu poate ant­re­na răspunderea/implicarea instituției în­tr-un conflict juridic de natură cons­ti­tu­țională, atât timp cât respectivul com­portament nu vizează o situație juridică specială, conflictuală, a cărei naștere să rezide în mod direct în textul Cons­ti­tuției“, arată judecătorul Minea în opinia separată.

Prin urmare, nu poate fi vorba de un con­flict constituțional între autorități, ci de un conflict între parlament și persoana pri­vată Kövesi. Ca să poată da totuși de­cizia potrivit căreia Kövesi este obligată să se prezinte la comisie, CCR face ceva de ne­conceput. Își contrazice propria juris­pru­dență și deciziile anterioare în care ho­tărâse că persoanele private nu sunt obli­gate să se prezinte la comisiile par­la­men­tare și proclamă că „fiecare persoană, în urma invitaţiei primite, trebuie să adopte un comportament activ, pozitiv [subl. ns]. În caz contrar, atitudinea sa poate fi ca­lificată drept potrivnică aflării ade­vă­rului şi poate constitui obiect de sesizare a organelor de urmărire penală, fără ca prin aceasta să fie încălcate drepturile şi libertăţile sale individuale“.

Carevasăzică, de acum înainte orice ce­tă­țean este obligat, sub amenințarea legii pe­nale, să răspundă solicitării parlamentului, care, în mod evident, nu mai este o „in­vi­tație“, ci o convocare obligatorie. Această de­cizie răstoarnă întreaga logică a unei Constituții democratice, pentru că sta­tu­ează că poporul trebuie să dea socoteală parlamentului, în loc ca parlamentul să dea socoteală poporului care l-a ales. Bi­ne­înțeles că încalcă libertățile individuale și încă în modul cel mai brutal.

Dar de departe cea mai gravă dintre ino­vațiile CCR este anihilarea principiului se­parației și echilibrului puterilor în stat, care stă scris în Constituție la Articolul 1, și înlocuirea lui cu principiul „colaborării loiale între instituții“, care nu există în Constituție, dar care permite CCR să ins­ti­tuie în mod ilicit și supremația par­la­mentului în raport cu celelalte puteri ale statului, în contra Constituției.

De altfel, domnul Dorneanu s-a exprimat public că parlamentul ar reprezenta „au­to­ritatea suverană, supremă a poporului“. În realitate, conform Constituției, par­la­mentul nu este autoritate supremă și a i-o conferi (nici măcar prin vot, ci pe furiș, ca hoții, prin decizie CCR) este cel mai grav pas către instaurarea tiraniei. Cu câți­va ani în urmă, am mai dat ca exemplu de cât de nocivă este o astfel de supremație, ultimul punct, 25, din celebrul manifest al Partidului Național Socialist: „Pentru în­de­pli­nirea acestui program cerem crearea unei autorități centrale puternice a Reich-ului, autoritatea nelimitată a Par­lamentului central asupra întregului Stat și a organizațiilor sale“. La punctul an­terior, naziștii exprimau principiul po­tri­vit căruia „binele comun primează în ra­port cu binele individual“.