Diplomația românească și-a pierdut capul

Reacțiile Ministerului de Externe al României la vizita celor patru deputați în Taiwan și la declarațiile liderului Jobbik dovedesc, în cel mai bun caz, inadecvare și, în cel mai rău, lipsă de profesionalism și orbire politică. În mai puțin de o săptămână, diplomația noastră a demonstrat un servilism ridicol față de China și o intransigență exagerată față de Ungaria, în condițiile în care niciuna nu erau necesare. Agenda politică a USL și a lui Titus Corlățean pun în pericol diplomația țării și coerența MAE.

Toată lumea face afaceri cu Taiwanul. Până și China face afaceri cu Taiwanul. Acesta este unul dintre cele mai cunoscute „secrete“ ale relațiior internaționale. Ca să faci afaceri tre­buie să ai contacte cu ei. Nu zi­ce nimeni că trebuie să meargă ministrul de Externe la Taipei în vizită oficială, ci că, cel puțin din 1979, când Statele Unite au recunoscut China comunistă, aceste con­tacte se fac cu discreție și în mod neoficial. Este exact ce­ea ce ar fi trebuit să facă și cei patru deputaţi români ca­re au fost în Taiwan, dacă Remus Cernea, nu tocmai cea mai ascuțită minte a stângii ro­mâ­nești, nu s-ar fi trezit să posteze foto­gra­fiile pe Facebook. În mod normal, astfel de vizite sunt chestiuni de rutină, iar oficialii statului se uită în altă parte, câtă vreme contactele sta­bilite aduc avantaje reciproce. Chiar și atunci când întreaga poveste a devenit publică, MAE tot nu ar fi trebuit să reacționeze, de vreme ce vizita nu s-a făcut sub autoritatea Camerei Deputaților și nici pe bani publici. Și atunci, de ce s-a grăbit Ministerul de Externe să dea un comunicat prin care să reafirme ata­șa­men­tul României față de principiul unei Chine uni­ce, să avertizeze instituțiile statului să „res­pec­te cu strictețe“ politica față de China și să dezavueze deplasările în Taiwan? Dacă depu­tații s-ar fi dus la Taipei și ar fi pledat public pentru recunoașterea Tai­wa­nului, atunci „dezavuarea“ și delimitarea ar fi fost ne­ce­sa­re. Dar așa? De ce acest ex­ces de zel? Pe scurt, din ser­vilism. Pe de o parte, din ser­vilism față de China, unde Vic­tor Ponta s-a dus să ofere ce­le mai atrăgătoare lucruri în schimbul investițiilor, dar s-a întors numai cu pro­mi­si­uni și fără nimic concret, iar pe de altă parte, din ser­vilism față de Ponta însuși, care pare să cre­adă că dacă se arată intransigent acasă cu câțiva deputați, atunci va câștiga res­pec­tul, ad­mirația și banii chinezilor, ceea ce este o na­ivitate. Dar dacă Ponta are dreptul să fie na­iv și servil, Ministerul de Externe nu îl are, pen­tru că acolo ar trebui să fie profesioniștii care știu cum se face cu adevărat politica ex­ter­nă.

Cealaltă gafă a MAE este de sens opus. În loc să aibă o atitudine rațională, Ministerul de Ex­terne s-a apucat să se răstească la Bu­da­pes­ta, căreia i-a cerut să se delimiteze de de­cla­rațiile liderului Jobbik, Vona Gábor, de sâm­bă­tă, prin care acesta evoca un eventual con­flict cu România. Răspunsul venit de la MAE un­gar a fost cât se poate de scurt și de umi­li­tor pentru partea română: „Jobbik este un par­tid de opoziţie care nu este implicat în activitatea guvernului ungar şi nu îm­păr­tă­şeşte responsabilităţile acestuia. Guvernul un­gar este angajat faţă de principiile fun­da­mentale şi obiectivele parteneriatului stra­te­gic ungaro-român“. În logica ministerului nos­tru, ar trebui ca guvernul român să își pe­treacă timpul dezavuând sau delimitându-se de toți extremiștii noștri precum Vadim Tu­dor, ori de câte ori aceștia fac declarații be­licoase la adresa Ungariei și a maghiarilor. Per­sonaje precum Vona Gábor care să plângă după Trianon și să dea vina pe Occident se vor găsi întotdeauna în Ungaria, după cum se găsesc și destui români care să le amintească cum am câștigat războiul din 1919 și am ocu­pat Budapesta, dar acest gen de discurs nu se poate regăsi la nivelul dialogului diplomatic dintre cele două țări, care sunt aliate și par­tenere.

Faptul că MAE român a dorit să încingă lu­cru­rile în loc să le calmeze se vede și din to­nul voit jignitor cu care le-a reamintit un­gu­rilor că România și UE nu recunosc „așa-zi­sele drepturi colective“. Așa este, nu le re­cu­nosc și ar fi o greșeală dacă ar face-o, dar, pe de altă parte, nici Ungaria nu a cerut vreo­dată României să recunoască „drepturile co­lective“ ale maghiarilor, asftel că menționarea aces­to­ra în contextul tratatului de parteneriat dintre România și Ungaria a fost complet de­plasată.

Dar la București dă bine politic să fii cât mai antimaghiar. Încă de anul trecut, atât Ponta, cât și Crin Antonescu au apăsat pedala na­țio­nalismului în lupta lor cu Traian Băsescu, des­pre care spuneau care ba că ar fi prietenul lui Viktor Orbán, ba că face prea multe vizite în se­cuime, ba de-a dreptul că nu-i român. Acum pare că și pe Băsescu însuși l-a apucat acest curent naţionalist și amenință că va pu­ne el la punct Budapesta. Toată această esca­ladare inutilă și periculoasă a tensiunilor et­ni­ce are în primul rând rațiuni politice interne atât la București, cât și la Budapesta. Mi­nis­te­rul de Externe ar trebui să stea în afara aces­tui joc, dar a ales să participe la el cu en­tu­ziasm.

După prestația dezastruoasă de anul trecut a lui Andrei Marga, care i-a uimit pe partenerii noștri europeni, MAE ar fi trebuit să por­neas­că la o reconstrucție a credibilității diplomației românești. În schimb, sub conducerea lui Ti­tus Corlățean, pare hotărât să o distrugă de­fi­nitiv. //