De același autor
De la o declarație publică la alta Donald Trump se contrazice cu o ușurință nemaiîntâlnită, de unde și dificultățile serioase și frustrarea analiștilor care încearcă să înțeleagă ce gândește omul de la Casa Albă.
Să luăm de exemplu Siria. În campania electorală Trump l-a atacat extrem de violent pe Barack Obama pentru o celebră declarație făcută în august 2012 în care fostul președinte avertiza regimul Bashar Al Assad să nu cumva să depășească „linia roșie” a atacurilor cu arme chimice, în caz contrar președintele american amenințând cu represalii. Atacurile chimice au venit și au trecut, în 2013, nu mai puțin de 1300 de civili sirieni din orașele controlate de rebelii anti-Assad au fost uciși în atacuri cu arme chimice. Atacurile aeriene cu arme chimice siriene erau urmate de bombardarea spitalelor în care erau înghesuiți răniții, uneori chiar de avioanele rusești într-o rară demonstrație de încălcare a convențiilor internaționale și a legilor războiului. Cu toate acestea, președintele Obama nu a făcut absolut nimic iar avertismentele sale au rămas vorbe în vânt.
Trump a atacat dur atât declarația inițială, cât și indecizia ulterioară ale lui Obama susținând că au subminat credibilitatea administrației și au făcut America să pară slabă și ezitantă. Pe de altă parte, Trump s-a pronunțat în mai multe rânduri împotriva politicii administrației Obama față de regimul Assad și a declarat că acesta ar putea fi considerat mai degrabă un aliat – alături de Rusia – atâta vreme cât Assad și Rusia luptă eficient înpotriva Statului Islamic (ISIS). Atâta vreme cât sirienii și rușii distrugeau „răul cel mai mare”, ISIS, America ar fi trebuit să ignore, ba chiar să încerce o apropiere de răul cel mai mic, regimul Bashar Al Asssad.
Lansarea rachetelor de croazieră de joi noaptea asupra unei baze aeriene siriene ca răspuns la atacurile cu arme chimice (probabil gaz sarin) de săptămâna aceasta, care s-au soldat cu 80 de morți dintre care aproape 30 de copii, pare să reprezinte încă una dintre schimbările contradictorii de atitudine și o dovadă a inconsistenței fundamentale a lui Trump. Unii analiști americani s-au grăbit să sugereze că, fiind un individ făcut din suprafețe și fără nici un fel de profunzimi, Trump ar fi acționat sub impactul mass-media americane care au umplut ecranele televizoarelor și paginile ziarelor cu imagini și reportaje despre ororile din Siria.
Întoarcerea generalilor
Aceasta este însă o interpretare în cel mai bun caz răuvoitoare dacă nu calomnioasă. Mai degrabă, pentru prima oară de când joacă rolul de lider global, Trump descoperă în sfârșit lumea reală, care este foarte diferită de lumea virtuală atent controlată pe care i-o construiau strategii și consilierii de imagine. Lumea virtuală așa cum i-o prezenta Steve Bannon, considerat principalul strateg al campaniei prezidențiale, era un loc cu care America nu trebuie să își bată capul prea mult, în care Rusia era un prieten, iar Germania și Japonia niște aliați ingrați. În opinia lui Bannon și a celor asemeni lui, America trebuia să se țină deoparte de treburile lumii și să-i lase pe alții, ca Putin, care vor să se joace de-a liderii mondiali, să se descurce cu ea. Oricine avea o altă opinie și pleda pentru ca America să continue să joace un rol activ în lume era taxat imediat drept „globalist”, un termen devenit insultă în mediul de securitate de la Casa Albă. Atât de influentă era această „viziune” despre lume, încât Bannon a devenit în ianuarie un membru-cheie al Consiliului Național de Securitate (NSC) iar câțiva generali și membri ai comunității de informații au fost îndepărtătați. Miercuri, Casa Albă a anunțat brusc că Bannon nu mai face parte din NSC, iar joi navele americane au lansat atacurile asupra instalațiilor militare siriene. Generalii s-au întors și o dată cu ei lumea reală.
O provocare rusească
Iar prima lecție pe care a primit-o Trump în lumea reală este că rușii nu joacă cinstit și că nu se poate negocia cu ei în beneficiu reciproc așa cum își imagina președintele înainte de a deveni președinte. Regula de aur în politica externă rusească este jocul de sumă zero și instrumentul preferat este cinismul. Trump s-a iluzionat și i s-a suflat în ureche prea multă vreme că poate obține un „deal” reciproc avantajos cu rușii cum nu a mai reușit nici un alt președinte american, o perspectivă care nu este greu de imaginat că i-a surâs lui Trump, individ cu un ego supradimensionat care se consideră un fel de geniu negociator, un Einstein al „dealmaking”-ului. Se pare că oamenii din administrație care trăiesc în lumea reală au reușit în sfârșit să îl convingă pe Trump că nu există nici o variantă în care Statele Unite să ajungă la un acord major cu Rusia într-o variantă „win-win” pentru că rușii nu sunt interesați ca americanii să câștige ceva în politica internațională. Sunt foarte interesați ca America să piardă.
Atacul cu gaz sarin din Siria trebuie privit ca o provocare cinică din partea Moscovei aruncată în fața lui Trump, un test al limitelor până la care se poate întinde fără să se teamă de represalii. Același lucru l-a făcut în 2013 când atacurile chimice din Siria nu au avut aproape niciun rol tactic pentru că nu au schimbat situația din teren – ofensiva terestră de la Alep a fost mult mai eficientă – dar au testat voința și disponibilitatea lui Obama de a recurge la represalii și de a implica armata americană în conflict. Atunci când imaginile cu sutele de victime au făcut înconjurul lumii iar Obama nu a făcut nimic, Putin a fost sigur că Statele Unite nu au de gând să se implice și că are mână liberă în Orientul Mijlociu. În scurtă vreme axa Moscova-Teheran-Damasc a devenit cel mai puternic pilon de putere regională, un factor crucial în Irak, o amenințare la adresa monarhiilor din Golf și o forță care a obligat până și Turcia lui Erdogan să caute rapid să reintre în grațiile Moscovei după tensiunile generate de doborârea unui avion rusesc de către aviația turcă.
Assad nu poate lansa atacuri cu arme chimice fără să se consulte în prealabil cu Rusia și probabil nici de data aceasta lucrurile nu au stat astfel. E de presupus că atacul chimic a fost aprobat de Moscova, care a reluat același joc. A testat limitele și capacitatea lui Trump de a reacționa. Faptul că a făcut-o într-o manieră atât de fermă este o dovadă, pe de o parte, că a avut informații suficiente și convingătoare despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în Siria, iar pe de alta că aceste informații i-au demonstrat dincolo de orice îndoială că nu are de ales decât să riposteze. Trump e un grandoman plin de sine, dar nu este un idiot care să nu știe că nu își poate permite să piardă din mână atu-urile jocului de putere globală părând slab și indecis.
Atacurile asupra Siriei și intrarea directă a Statelor Unite în acest conflict nu reprezintă în mod necesar o schimbare fundamentală a politicii externe a administrației Trump, dar reprezintă cu siguranță o dovadă clară că președintele american a luat contact cu realitățile dure ale politicii globale și că nu are de gând să rămână indiferent sau indecis. Ceea ce, orice s-ar spune, e mai mult decât a făcut predecesorul său. În curând va descoperi că reafirmarea puterii globale a Americii îl va aduce în mod inevitabil în conflict cu alte centre de putere și abia atunci ne vom putea da seama dacă avem de-a face cu o schimbare politică majoră și consistentă sau dacă a fost vorba despre un capriciu al unui om care are prea multă putere și nu știe ce să facă cu ea.
