De același autor
Dacă vă întrebați de unde și-au luat Dragnea și Tăriceanu „ideile“ privind programul de guvernare, Fondul Suveran de Investiții, programul de dezvoltare locală sau creșterile de salarii din domeniul bugetar, concomitent cu reducerea agresivă a taxelor și impozitelor, nu trebuie să vă uitați prea departe. Modelul lui Dragnea este Rusia lui Putin. Între 2005 și 2007, într-o vreme în care România se lupta cu reformele – mai ales cu celebrele stegulețe roșii din justiție –, Vladimir Putin lansa un program ambițios de „dezvoltare“ și modernizare care consta în reduceri de taxe și impozite (cotă unică de 13%, deduceri de impozite), concomitent cu creșteri de salarii în educație și sănătate și investiții masive în cele două sectoare, o reformă administrativă și, evident, modificarea legislației civile și penale și a legilor justiției sub pretextul „desovietizării“. La capătul acestor reforme putiniste, guvernul a obținut controlul ferm asupra celei mai mari părți a economiei de stat (un obiectiv transparent în proiectul Fondului Suveran al guvernului), a reușit să își asigure loialitatea companiilor private - încântate de relaxarea fiscală și eliberate de intruziunile procurorilor - și a majorității populației, care s-a bucurat de creșterea nivelului de trai. Costul „dezvoltării“ Rusiei putiniste l-a reprezentat diminuarea până la anihilare a drepturilor și libertăților individuale fundamentale, o structură de putere ierarhică imună în fața legii, corupție instituționalizată și un regim politic naționalist autoritar, susținut de o propagandă internă și externă agresivă, care are foarte multe trăsături în comun cu fascismul corporatist mussolinian.
Sub domnia lui Dragnea, asistăm la punerea în aplicare a unui program sistematic de schimbare a regimului politic în România către un regim oligarhic naționalist autoritar, caracterizat prin corupție sistemică în sensul putinismului rusesc, totul făcut în numele „dezvoltării“ și creșterii nivelului de trai. Dacă l-ați auzit pe Tăriceanu luni, la întâlnirea cu primarii, postulând una dintre maximele acestei guvernări, potrivit căreia: „Dezvoltarea României trebuie să se facă în pofida opoziției instituțiilor de forță (adică DNA)“, devine mai limpede unde vor să ducă România actualii guvernanți. Pentru a-și atinge acest scop este nevoie de izolarea administrației de stat locale și centrale de sfera de acțiune a legii penale, anihilarea anticorupției și obținerea controlului asupra tribunalelor și curților de apel. Dezincriminarea abuzului în serviciu, evocarea unei legi a răspunderii magistraților sau o legislație care „să distingă clar între legalitate și oportunitate“, pentru apărarea aleșilor locali, și campania neobosită împotriva DNA și a Parchetului General au o singură finalitate: schimbarea fundamentală de regim politic.
În vederea atingerii acestui scop, PSD și aliații săi din PNL acționează de aproape zece ani, adică aproape din același moment în care România devenea membră a UE. În același timp în care o minoritate reformistă lucra la sincronizarea legislativă și instituțională a României cu Europa Occidentală, în cercurile pesediste se formula un proiect naționalist reacționar și antieuropean. Semnalul ideologic al restaurației l-a dat Adrian Năstase, iar Ponta și Dragnea, urmașii săi politici, nu au făcut altceva decât să încerce să îl ducă la îndeplinire. Dar acolo unde Ponta a eșuat, Dragnea este pe cale să reușească.
Toți liderii politici importanți din România de după 1989 s-au bazat la un moment dat pe sprijinul „sistemului“, al rețelei de foști și actuali ofițeri ai serviciilor secrete. Ponta, care nu și-a clarificat niciodată legăturile cu serviciile, nu a făcut excepție. Dragnea și camarila sa l-au acuzat pe Ponta că a eșuat tocmai pentru că s-a bazat prea mult pe „sistem“ și, tocmai de aceea, odată ajuns la putere, încearcă să facă lucrurile cu alți oameni. Dragnea a înțeles că nu poate schimba regimul din România cu aceiași oameni cu care a acționat Ponta. Astfel că a făcut singurul lucru pe care putea să îl facă: a trecut la restructurarea centrelor informale de putere din PSD. Prinși cu asaltul puterii împotriva justiției și cu lupta lui Dragnea cu DNA și cu Iohannis, am trecut cu vederea cât de mult s-a schimbat PSD de la alegerile de pe 11 decembrie. În mai puțin de o lună, ultimele rămășițe ale cercului lui Ponta, în frunte cu acesta, erau îndepărtate din conducere sau izolate în funcții fără putere. Puțină lume a auzit în România de Nicolae Bădălău, baron de Giurgiu născut și făcut din contracte lucrative cu autoritățile locale, dar domnul Bădălău este, de la sfârșitul anului trecut, președinte executiv al PSD. Încă și mai puțini au auzit despre baronul de Olt, Paul Stănescu, deși Stănescu a devenit omul-cheie din PSD, după cum aproape nimeni nu auzise nici de Sevil Shhaideh, nici de Sorin Grindeanu, înainte ca PSD să îi propună pentru funcția de prim-ministru. Împotriva acestor „oameni de calitate politică și morală fabuloasă de care nu a auzit nimeni“ s-a ridicat Ponta prin bizara sa demisie în alb. În această poveste, Ponta nu reprezintă generația nouă, ci vechea gardă, care se vede îndepărtată de la putere de armata necunoscută a baronilor de partid aflată sub comanda lui Dragnea. Cu aceștia vrea Dragnea să transforme România într-o democrație controlată ca în Rusia și s-ar putea să reușească.