Dragnea şi întoarcerea la ceaușism

Dacă vă numărați printre cei care cred că „pe vremea lui Ceaușescu era mai bine“, bucurați-vă, pentru că, prin politicile eco­nomice ale guvernului Dragnea/PSD, Ro­mâ­nia este pe cale să tes­te­ze această teorie. Niciuna dintre măsurile privind ma­jo­rarea salariului minim pe economie, majorările de salarii din domeniul bu­ge­tar și introducerea im­po­zitului pe venitul global nu vor produce bunăstare, creș­­tere economică sus­te­na­bilă sau „o ieșire din cer­cul vicios al sărăciei“, așa cum ni le vinde acum propaganda. Nici măcar ma­jo­rările considerate „îndreptățite“, cum ar fi cele din învățământ și sănătate, nu vor corecta nedreptăți și nu vor aduce be­ne­fi­ciarilor „binemeritata“ recunoaștere din par­­tea societății. Îmi pare rău să o spun, dar dublarea sau triplarea salariilor me­di­ci­lor și profesorilor este, din punct de ve­dere economic, tot atât de lipsită de sens precum dublarea indemnizației par­la­men­tarilor.

Singurele lucruri pe care le vor produce ma­jorările lui Dragnea și introducerea im­pozitului pe venitul global sunt impre­dic­tibilitate, haos fiscal și, în cele din urmă, mai multă sărăcie și mai multă inegalitate. În schimb, vor genera altceva, o schim­ba­re de paradigmă economică și socială, dar nu în sensul intrării într-o spirală vir­tu­oa­să a bunăstării care să aducă România mai aproape de statele dezvoltate din Vest, ci în sensul (re)instaurării unui model al ine­galității în care o clasă superioară de bu­ge­tari beneficiază de generozitatea statului, iar o clasă inferioară de producători pri­vați poartă întreaga povară a bunăstării pri­meia. Este modelul eco­nomic al anilor 1980, al na­țio­nalismului economic cea­ușist.

Din punct de vedere eco­nomic, niciuna dintre mă­surile propuse nu are vreun sens. Într-o economie de pia­ță, salariul este o marfă a cărei valoare se stabilește pe piața forței de muncă din interacțiunea cererii și ofertei de forță de muncă. A introduce prin lege creșterea în etape a salariului minim echivalează cu naționalizarea pieței muncii și re­intro­du­ce­rea planificării economice. PSD și Drag­nea nu ne oferă încă un plan cincinal în care se decide ce, cât și cine va produce, dar face primul pas. Ne spune cine și cât va câștiga, indiferent de evoluția pieței. Ade­vărata lovitură însă o reprezintă intro­ducerea aproape inevitabilă a unor valori diferite ale salariului minim – mai mari pentru bugetari, mai mici pentru sectorul privat. Deja în România salariile la stat le depășesc pe cele din privat, ceea ce re­pre­zintă o aberație economică, dar a duce aceas­tă inegalitate și mai departe și a-i defavoriza prin lege pe privați, cei care plă­tesc în ultimă instanță salariile bu­ge­tarilor, reprezintă cu adevărat o răs­tur­nare de paradigmă.

Înspăimântător este că o vreme va merge. Dacă ați auzit-o pe Olguța Vasilescu, care încerca să ne convingă că banii necesari majorărilor vor veni tocmai din aceste ma­jorări pentru că vor crește sumele co­lec­tate la buget, veți înțelege ce au în cap. Ori sunt complet inepți din punct de ve­dere economic și cred că au descoperit un soi de perpetuum mobile economic care se alimentează din sine, ceea ce nu cred, ori împărtășesc cu toții opinia că statele nu dau niciodată faliment câtă vreme pot să emită monedă, că sărăcia și bunăstarea sunt, prin urmare, o chestiune de putere, că statele bogate conspiră pentru a men­ține în sărăcie statele sărace cu ajutorul instituțiilor internaționale – FMI, Comisia Europeană, Banca Mondială – și că în acest caz soluția ieșirii de sub jugul ca­pi­talismului global este pur și simplu „să tipărească atâția bani câți are nevoie țara“. Mai e și posibilitatea să fie perfect con­știenți de consecințe, insistă și gene­rea­ză haos în mod deliberat, pentru ca la sfârșit să schimbe structura societății ro­mânești în sensul amintit.

Pe scurt, combinația între majorările de sa­larii și pensii și introducerea impozitului pe venitul global nu poate duce decât la un singur deznodământ posibil din punct de vedere economic: devalorizarea leului și recursul la mașina de tipărit bani și, în final, la sărăcie generalizată. Creșterile de salarii vor duce la creșteri ale deficitului, care nu vor putea fi acoperite prin noul sistem fiscal. Între altele, acesta nici nu își propune să corecteze problemele de co­lec­tare a taxelor și impozitelor, ci să le com­penseze, ceea ce reprezintă, încă o dată, o nedreptate socială. Unul dintre motivele pe care același ministru al Muncii l-a invo­cat pentru impozitarea gospodăriilor a fost evaziunea mare în colectarea TVA. Dar, în mod evident, impozitul pe venitul global nu face absolut nimic pentru a reduce deficitul de colectare a TVA, ci să-l compenseze. Cu alte cuvinte, mută res­pon­sa­bilitatea fiscală din sarcina evazioniștilor în sarcina „gospodăriilor“, asta în con­di­țiile în care o treime din gospodăriile ro­mânești au, potrivit unei statistici publi­ca­te anul trecut de INS, probleme mari cu plata utilităților de primă necesitate. Dacă va mai veni peste ei o armată de 35.000 de „consilieri fiscali“ care să-i caute în frigider pentru a-i stoarce de ultimul leu sub formă de impozit – pentru că, să nu ne facem iluzii, fiind plătiți de stat, „con­si­lierii fiscali“ vor reprezenta interesele sta­tului –, rezultatul va fi o campanie de pau­perizare deliberată de către stat a tuturor agenților liberi din economie. Și atunci, vom avea, în sfârșit, o democrație și o eco­nomie controlate de o clasă de birocrați numiți politic de partidul-stat, coruptă și aflată mai presus de lege.