De același autor
Ludovic Orban a declarat la sfârșitul săptămânii trecute că poate conta pe 214 sau 215 voturi în favoarea moțiunii, din cele 233 necesare, și că se poartă negocieri individuale cu membrii PSD și ALDE pentru a obține restul de 18-19 voturi necesare. Tactica negocierii individuale a fost o greșeală. Tot ce are de oferit Orban în acest moment sunt locuri pe liste la viitoarele alegeri parlamentare, iar PNL nu are la dispoziție atâtea locuri eligibile pentru a include un grup mare de pesediști. Orban nu poate atrage decât un număr relativ mic de parlamentari ALDE, dacă aceștia ajung la concluzia că stau pe un vas care se scufundă, dar nu are nici pe departe suficientă forță de negociere pentru a disloca un grup relativ important de pesediști.
Ca să poată face asta, nu ar fi trebuit să negocieze individual cu parlamentarii, ci să identifice grupul care vrea să scape de Viorica Dăncilă și să îl curteze oferindu-i niște opțiuni și, eventual, niște garanții fie singur, fie, și mai bine, împreună cu Ponta. Miza acestei moțiuni a fost mai puțin soarta guvernării cât soarta lui Dăncilă și a PSD. Dacă moțiunea trece, atunci Dăncilă va intra în subsolul istoriei pentru că singura ei carte politică este funcția de prim-ministru. Dacă o pierde, atunci pierde tot. Dăncilă nu are șanse să fie aleasă președinte al PSD la congresul de la sfârșitul lunii decât din poziția de prim-ministru, adică din poziția în care poate să distribuie către baronii apropiați resurse bugetare, posturi în administrație pentru clientelă și legislație favorabilă cum a fost ordonanța privind alegerea președinților de consilii județene. Când nu va mai avea această putere, atunci nimeni nu va mai avea nevoie de ea și partidul o va arunca la coș. De aceea, amenințările ei că cei care vor vota pentru moțiune vor fi excluși din partid sunt goale. Dacă un număr suficient de mare de pesediști va asigura majoritatea pentru moțiune, nu ei, ci ea va fi cea dată la o parte.
Întrebarea este dacă există suficienți pesediști care să fie dispuși să trimită partidul în opoziție, unde să treacă printr-o reformă internă care să îl curețe de ceea ce putem numi „dragnism“. Dragnismul sau sistemul Dragnea constă, în esență, în asigurarea fidelității marilor baroni și a liderilor locali mai mici cu ajutorul alocărilor bugetare generoase prin PNDL, cu ajutorul funcțiilor în administrația centrală pentru clientela locală și printr-o legislație în domeniul justiției care să protejeze și să încurajeze marea corupție în impunitate. Această fidelitate a fost transformată în obediență prin tactica străveche a jocului unui pion împotriva altuia și prin centralizarea puterii prin amenințări că toate privilegiile pot fi retrase de grupul mic reunit în celebrul CEx pe care Dragnea îl controla în chip absolut.
Răspunsul la întrebarea de mai sus este mai degrabă nu. Nu există suficienți pesediști care să își dorească o reformare în sens „european“ a partidului, în pofida retoricii de ultimă oră a lui Dăncilă. Ceea ce își doresc este o continuare a sistemului de până acum, dar fără excesele autoritare ale liderului care împânzise toată administrația cu oameni fideli ca să țină pe toată lumea sub control, la fel cum înaintașii lor politici și-au dorit menținerea tuturor privilegiilor din comunism fără dictatura lui Ceaușescu și fără teama de Securitate. Cu alte cuvinte, își doresc o distribuție cât mai generoasă de la centru a privilegiilor pe care numai centrul le poate oferi, dar într-o manieră „descentralizată“, fără constrângeri și fără repercusiuni. Dragnism fără Dragnea. Or, pentru acest scop, nu există persoană mai potrivită decât Dăncilă, care este garanția dragnismului soft. În 2012, când USL a răsturnat Guvernul Mihai Răzvan Ungureanu cu ajutorul unor „trădători“ din PDL, acești trădători au votat în favoarea moțiunii pentru că Guvernul Ungureanu le punea în pericol interesele de afaceri. Dăncilă se va asigura că nimeni nu va fi îndepărtat de la tortul banului public.
Orban, Barna sau Iohannis nu au nimic de oferit în acest sens. În prezent, guvernul are 27 de ministere, iar pentru o țară ca România 27 de ministere nu înseamnă administrație, ci clientelism pe scară foarte largă. Dacă guvernul cade, primul lucru care trebuie făcut este o reducere drastică a numărului de ministere și, odată cu ea, curățarea aparatului administrativ de armata de clienți politici, de rude, amante și, nu în ultimul rând, de falanga teleormăneană care este prezentă în deconcentrate, în consiliile de administrație ale companiilor de stat până la vârful ministerelor. Or, nimeni nu își dorește așa ceva la PSD, iar din partea cealaltă nimeni nu le poate garanta menținerea clientelei fără să își compromită în foarte scurtă vreme guvernarea.
De aceea, parlamentarii PSD vor rămâne cel mai probabil în bănci, iar moțiunea nu va trece. În felul acesta, vom avea până la alegerile de anul viitor o guvernare dragnistă, dar fără Dragnea, adică la fel de incompetentă, dar, pe alocuri, în mod descentralizat, poate chiar mai rapace și mai abuzivă decât pe vremea lui Dragnea. Pentru opoziție va fi un eșec, dar poate fi și semnalul de trezire la realitate cu privire la natura adevărată a celor cu care au de-a face din partea PSD.
