Dreapta are nevoie de viziune, nu de unitate

Înaintea congresului PNL din iunie, apar din nou apeluri la „unitatea dreptei“ în pers­pectiva alegerilor prezidențiale din 2019. Semnalul l-a lansat, ca aproape în­tot­dea­u­na, Valeriu Stoica, fostul pre­ședinte liberal, aver­ti­zând asupra pericolului ca „dreapta“ să piardă­­ pre­zi­dențialele în fața unui can­didat al stângii PSD. Ar­gu­mentul lui Stoica este în­totdeauna același și pare că este atât de puternic an­corat în fapte, încât a-l con­trazice ar însemna să te lupți cu evidențele. Iar evi­dențele spun că, ori de câte ori s-a unit, dreapta a câștigat alegerile, iar exemplele invocate sunt alegerile din 1996 când Convenția Democratică a câștigat par­la­mentarele, iar candidatul ei, Emil Cons­tan­tinescu, a câștigat prezidențialele, ale­ge­rile din 2004, când Alianța D.A. și Traian Bă­sescu au reușit să câștige și par­la­mentarele, și prezidențialele, ca să nu mai dis­cutăm de alegerile din 2014, când prin formula PNL-PDL președinte a ieșit Io­han­nis. Temeiul argumentului lui Stoica este că electoratul de dreapta în România este mai numeros decât cel de stânga și, prin urmare, este suficient pentru victorie ca partidele „de dreapta“ să își unească for­țele.

Cu riscul de a-i indispune pe cei care re­iau acum tema, faptele pe care se sprijină argumentul unității dreptei sunt mai șubrede decât vor să admită dânșii. În pri­mul rând, că nu este deloc adevărat că, ori de câte ori a fost unită, dreapta a câș­ti­gat. Dreapta a fost unită și în 1992 și Con­ven­ția Democratică a pierdut alegerile, iar în 2004, Alianța D.A. a pierdut de fapt ale­gerile generale și a fost nevoie ca Traian Băsescu să recurgă la soluția imorală a ade­menirii partidului lui Dan Voiculescu pentru a forma o majoritate în parlament, cu consecințe pe care le plătim și astăzi. Prin ur­ma­re, unitatea politică a drep­tei nu a asigurat victoria în­totdeauna, ba chiar dim­po­trivă. Contraexemplele sunt alegerile din 2008, când se­pa­rate, chiar ad­versare, PDL și PNL au obținut pes­te 50%, și cele din 2016, când „în uni­tate“, noul PNL abia a atins 20%. Acesta este probabil cel mai puternic contra­ar­gu­ment la teza că „unitatea face puterea“. Factual, nu o face.

Dar putem să mergem chiar mai departe și să îndrăznim să afirmăm că nu a asi­gu­rat-o niciodată. În toate cele trei situații invocate pentru a pleda în favoarea be­ne­fi­cii­lor unității dreptei – 1996, 2004, 2014 –, am avut parte și de alegeri pre­zi­dențiale în paralel cu cele legislative sau numai pre­zidențiale, cum a fost cazul în 2014. Din acest punct de vedere, putem spune cu tot atâta îndreptățire că victoria dreptei în aceste alegeri s-a datorat can­didatului la prezidențiale și circum­stan­țelor în care au avut loc alegerile. Faptul că cel puțin într-o împrejurare – alegerile din 2009 – can­di­da­tul „dreptei“ a câștigat într-un moment în care „dreapta“ politică era divizată - PNL l-a sprijinit pe Mircea Geoană în turul al doilea - oferă mai mul­tă greutate acestui din urmă argument de­cât celui dintâi.

În două situații – 2004 și 2014 – unitatea dreptei ar putea fi irelevantă, iar cauza victoriei să rezide la adversari, mai exact să țină mai mult de eșecul candidatului PSD decât de strategiile „dreptei unite“. În 2004, PSD a propus, cu Adrian Năstase, un candidat cu aspirații princiare, care se visa domn ales cu tot cu camarila de ba­roni corupți, iar în 2014 același PSD a venit cu un personaj periculos de instabil, mitoman incurabil și cu înclinații au­to­ri­tare în persoana lui Victor Ponta. De fapt, aceste două elemente combinate – co­rupția și tentația dictatorială – au îngropat până acum toate candidaturile PSD de la Iliescu încoace și există șanse foarte bune să o îngroape și pe următoarea, dacă PSD îl va desemna pe Liviu Dragnea. Putem fi destul de siguri că, dacă Dragnea can­di­dează, atunci Klaus Iohannis are asigurat al doilea mandat, indiferent dacă dreapta va fi unită sau nu. Tot ce vor trebui să facă partidele de dreapta va fi să de­sem­neze suficienți oameni care să mo­ni­to­ri­zeze numărarea voturilor și să se asigure că PSD nu fură alegerile. Altfel spus, în afara unor amănunte care țin de logistică, unitatea dreptei nu va juca absolut niciun rol la alegerile următoare, indiferent cine va câștiga președinția PNL. Singurul sce­na­riu în care PSD ar putea avea vreo șansă ar fi ca, de exemplu, USR să vină cu un candidat cu mare notorietate și prestigiu care să spargă voturile anti-PSD. Este sin­gura variantă în care ar putea avea oa­re­care sens să vorbim despre „unitatea drep­tei“ înțeleasă strict ca front anti-PSD.

Unii autori susțin că antipesedismul nu este suficient pentru o dreaptă unită. Da­că antipesedismul înseamnă să previi ca oameni precum Năstase, Ponta sau Drag­nea să devină șefi de stat în România, an­tipesedismul este arhisuficient. Dacă însă îți propui să oferi o alternativă de gu­ver­nare care să nu se încheie după un ciclu electoral sau mai puțin cu rupturi, scan­daluri și dușmănii politice în huiduitul publicului, ai nevoie de ceva mai mult. Ai nevoie de o viziune autentic de dreapta. An­ticorupția, justiția etc. nu se pun, pen­tru că ele fac parte din preambul și de ace­ea nu sunt suficiente pentru a-i atrage pe alegători. Dreapta are nevoie de o stra­te­gie vizionară care să îi convingă pe ro­mâni că la capătul ei vor fi mai liberi, mai prosperi și mai protejați, nu de unitatea politică între PNL, USR, PMP și ALDE. Și mai are nevoie de un grup de oameni care să formuleze și să susțină această viziune cu pasiune și credibilitate, nu de Orban, Bușoi, Băsescu sau Tăriceanu.