De același autor
Înaintea congresului PNL din iunie, apar din nou apeluri la „unitatea dreptei“ în perspectiva alegerilor prezidențiale din 2019. Semnalul l-a lansat, ca aproape întotdeauna, Valeriu Stoica, fostul președinte liberal, avertizând asupra pericolului ca „dreapta“ să piardă prezidențialele în fața unui candidat al stângii PSD. Argumentul lui Stoica este întotdeauna același și pare că este atât de puternic ancorat în fapte, încât a-l contrazice ar însemna să te lupți cu evidențele. Iar evidențele spun că, ori de câte ori s-a unit, dreapta a câștigat alegerile, iar exemplele invocate sunt alegerile din 1996 când Convenția Democratică a câștigat parlamentarele, iar candidatul ei, Emil Constantinescu, a câștigat prezidențialele, alegerile din 2004, când Alianța D.A. și Traian Băsescu au reușit să câștige și parlamentarele, și prezidențialele, ca să nu mai discutăm de alegerile din 2014, când prin formula PNL-PDL președinte a ieșit Iohannis. Temeiul argumentului lui Stoica este că electoratul de dreapta în România este mai numeros decât cel de stânga și, prin urmare, este suficient pentru victorie ca partidele „de dreapta“ să își unească forțele.
Cu riscul de a-i indispune pe cei care reiau acum tema, faptele pe care se sprijină argumentul unității dreptei sunt mai șubrede decât vor să admită dânșii. În primul rând, că nu este deloc adevărat că, ori de câte ori a fost unită, dreapta a câștigat. Dreapta a fost unită și în 1992 și Convenția Democratică a pierdut alegerile, iar în 2004, Alianța D.A. a pierdut de fapt alegerile generale și a fost nevoie ca Traian Băsescu să recurgă la soluția imorală a ademenirii partidului lui Dan Voiculescu pentru a forma o majoritate în parlament, cu consecințe pe care le plătim și astăzi. Prin urmare, unitatea politică a dreptei nu a asigurat victoria întotdeauna, ba chiar dimpotrivă. Contraexemplele sunt alegerile din 2008, când separate, chiar adversare, PDL și PNL au obținut peste 50%, și cele din 2016, când „în unitate“, noul PNL abia a atins 20%. Acesta este probabil cel mai puternic contraargument la teza că „unitatea face puterea“. Factual, nu o face.
Dar putem să mergem chiar mai departe și să îndrăznim să afirmăm că nu a asigurat-o niciodată. În toate cele trei situații invocate pentru a pleda în favoarea beneficiilor unității dreptei – 1996, 2004, 2014 –, am avut parte și de alegeri prezidențiale în paralel cu cele legislative sau numai prezidențiale, cum a fost cazul în 2014. Din acest punct de vedere, putem spune cu tot atâta îndreptățire că victoria dreptei în aceste alegeri s-a datorat candidatului la prezidențiale și circumstanțelor în care au avut loc alegerile. Faptul că cel puțin într-o împrejurare – alegerile din 2009 – candidatul „dreptei“ a câștigat într-un moment în care „dreapta“ politică era divizată - PNL l-a sprijinit pe Mircea Geoană în turul al doilea - oferă mai multă greutate acestui din urmă argument decât celui dintâi.
În două situații – 2004 și 2014 – unitatea dreptei ar putea fi irelevantă, iar cauza victoriei să rezide la adversari, mai exact să țină mai mult de eșecul candidatului PSD decât de strategiile „dreptei unite“. În 2004, PSD a propus, cu Adrian Năstase, un candidat cu aspirații princiare, care se visa domn ales cu tot cu camarila de baroni corupți, iar în 2014 același PSD a venit cu un personaj periculos de instabil, mitoman incurabil și cu înclinații autoritare în persoana lui Victor Ponta. De fapt, aceste două elemente combinate – corupția și tentația dictatorială – au îngropat până acum toate candidaturile PSD de la Iliescu încoace și există șanse foarte bune să o îngroape și pe următoarea, dacă PSD îl va desemna pe Liviu Dragnea. Putem fi destul de siguri că, dacă Dragnea candidează, atunci Klaus Iohannis are asigurat al doilea mandat, indiferent dacă dreapta va fi unită sau nu. Tot ce vor trebui să facă partidele de dreapta va fi să desemneze suficienți oameni care să monitorizeze numărarea voturilor și să se asigure că PSD nu fură alegerile. Altfel spus, în afara unor amănunte care țin de logistică, unitatea dreptei nu va juca absolut niciun rol la alegerile următoare, indiferent cine va câștiga președinția PNL. Singurul scenariu în care PSD ar putea avea vreo șansă ar fi ca, de exemplu, USR să vină cu un candidat cu mare notorietate și prestigiu care să spargă voturile anti-PSD. Este singura variantă în care ar putea avea oarecare sens să vorbim despre „unitatea dreptei“ înțeleasă strict ca front anti-PSD.
Unii autori susțin că antipesedismul nu este suficient pentru o dreaptă unită. Dacă antipesedismul înseamnă să previi ca oameni precum Năstase, Ponta sau Dragnea să devină șefi de stat în România, antipesedismul este arhisuficient. Dacă însă îți propui să oferi o alternativă de guvernare care să nu se încheie după un ciclu electoral sau mai puțin cu rupturi, scandaluri și dușmănii politice în huiduitul publicului, ai nevoie de ceva mai mult. Ai nevoie de o viziune autentic de dreapta. Anticorupția, justiția etc. nu se pun, pentru că ele fac parte din preambul și de aceea nu sunt suficiente pentru a-i atrage pe alegători. Dreapta are nevoie de o strategie vizionară care să îi convingă pe români că la capătul ei vor fi mai liberi, mai prosperi și mai protejați, nu de unitatea politică între PNL, USR, PMP și ALDE. Și mai are nevoie de un grup de oameni care să formuleze și să susțină această viziune cu pasiune și credibilitate, nu de Orban, Bușoi, Băsescu sau Tăriceanu.
