De același autor
În martie 1985, Uniunea Sovietică se afla la capătul unei perioade în care trei gerontocrați comuniști, Leonid Brejnev, Iuri Andropov și Konstantin Cernenko, muriseră într-o perioadă foarte scurtă, unul după celălalt. La Washington, președintele Reagan fusese întrebat de ce Statele Unite nu au avansat deloc în negocierile cu sovieticii privind dezarmarea nucleară, la care acesta a replicat că „eu aș vrea să negociez, dar n-am cu cine; ei continuă să-mi moară dinainte”. La începutul anilor ’80, sovieticii dezvoltaseră sistemele de rachete mobile SS-20, care puteau lovi ținte „din Norvegia până în Gibraltar”. NATO a răspuns prin desfășurarea în Europa, mai ales în Germania, de rachete de croazieră americane și rachete balistice Pershing-2, menite să descurajeze un atac sovietic. În 1983, mișcări de protest, generos finanțate de Moscova, au izbucnit în toată Europa Occidentală, iar în Est comuniștii au organizat demonstrații populare împotriva înarmării nucleare. La București, Ceaușescu cerea „dezarmarea nucleară generală” și „desființarea simultană a Pactului de la Varșovia și a NATO”. Omenirea se afla în plină „luptă pentru pace”, dar tensiunile între Vest și Est se aflau la cote extreme. În 1983, sovieticii au crezut că detectează pe radare un atac nuclear american și erau foarte aproape să riposteze, ceea ce ar fi dus la holocaust nuclear.
Pe acest fond a fost ales secretar general al PCUS Mihail Gorbaciov, cel mai tânăr membru al Biroului Politic, un tânăr din anii ’60 care avea propriile idei despre comunism și despre URSS, dar și despre relația cu Vestul.
Atunci când îl omagiază ca pe un „erou” al secolului XX, occidentalii, a căror teamă de un război nuclear era reală și aproape palpabilă, omagiază faptul că, în decurs de numai câțiva ani, Reagan și Gorbaciov au reușit să negocieze tratate de dezarmare și control care au dus în cele din urmă la încheierea Războiului Rece, care dura de mai mult de 40 de ani. În 1989, anul revoluțiilor anticomuniste din Europa de Est, Războiul Rece și amenințarea nucleară erau deja istorie. Dacă facem o comparație cu ceea ce se întâmplă astăzi, când Vladimir Putin agită spectrul confruntării nucleare o dată la câteva zile, este limpede că tot ceea ce a reușit Gorbaciov în anii ’80 nu a fost deloc puțin lucru.
Destinderea în relațiile cu Vestul a fost unul dintre proiectele reușite ale lui Gorbaciov, poate singurul. Un alt efect pe care l-au avut politicile sale, probabil nedorit, a fost prăbușirea Cortinei de Fier. În 1985, Gorbaciov a lansat cele două concepte politice care i-au definit era – glasnost și perestroika – și care aveau drept scop revitalizarea Uniunii Sovietice. Cel din urmă țintea economia, dar și administrația, și consta în măsuri de infuzare a unui spirit concurențial în industria și agricultura sovietice. Când Gorbaciov a venit la putere, în URSS deja începuseră să lipsească bunurile de consum și alimentele. Tânărul secretar general a dat mai întâi vina pe lipsa de productivitate a cetățenilor și a luat măsura să interzică votca, ceea ce nu i-a adus prea multă popularitate, dar în cele din urmă a realizat că problema e sistemică și a încercat să injecteze puțin capitalism într-o economie greoaie și stagnantă, a permis proprietatea și inițiativa private și a urmărit scoaterea activiștilor comuniști din procesul de luare a deciziilor economice, care ar fi urmat să fie asumate de întreprinderi. Dar numai „puțin capitalism” nu este posibil. Confruntată pe de o parte cu presiunile unei piețe libere incipiente și, de cealaltă, cu rezistența aparatului de partid care își vedea puterea și sursele de corupție reduse drastic, economia sovietică nu numai că nu s-a ameliorat, dar s-a prăbușit, ajungându-se ca la începutul anilor ’90, cetățenii să se confrunte cu o penurie severă de alimente, combustibil și bunuri. Dacă scopul lui Gorbaciov a fost să salveze economia sovietică, atunci a eșuat lamentabil. Ceea ce a realizat însă a fost faptul că a permis economiei de tip capitalist să pătrundă în țări precum Ungaria și Polonia, unde aceste „incursiuni” au permis ulterior tranziția la o economie de piață și abandonarea socialismului peste tot în Europa de Est, inclusiv în Rusia.
Cel de-al doilea concept, glasnost, nu a funcționat nici el mai bine, dacă scopul lui era să dea sistemului sovietic o față umană, dar a dus în final la eliberarea fostelor state comuniste și, pentru un timp scurt, chiar a Rusiei. Gorbaciov a golit pușcăriile de disidenți politici, a permis dezbaterea liberă a problemelor politice și sociale și a ridicat o parte din cenzura asupra producțiilor jurnalistice și artistice. Dar și în acest caz, era vorba de o jumătate de măsură. Această vitalitate și această libertate de expresie ar fi trebuit să se manifeste în interiorul sistemului, dar în numai câțiva ani au răbufnit dincolo de limitele acestuia, punând la îndoială comunismul însuși. Așa cum economia nu a putut fi deschisă numai puțin, nici libertatea în limite comuniste nu a fost posibilă. Asta a dus în cele din urmă la alegeri libere, mai întâi în Polonia și apoi în restul Europei de Est, și la prăbușirea regimurilor totalitare ca piesele de domino.
Gorbaciov a fost un comunist vizionar, care și-a dorit să salveze comunismul de la declin. Ceea ce a reușit fără voia lui a fost să îl distrugă. Inițial, Gorbaciov nu a fost un democrat. A extins puterile KGB și nu s-a sfiit să recurgă la represiune armată în Lituania sau în Armenia. Dezastrul de la Cernobîl a fost și o catastrofă politică a regimului. Dar, în cele din urmă, credința sa că poate să umanizeze comunismul a dus la societăți mai umane și la prăbușirea comunismului. //
