De același autor
Înainte de 9/11, Saint Paul Chapel era o curiozitate turistică. La doi paşi de Wall Street şi în umbra Turnurilor Gemene, îndărătnică peste raţiune în faţa asaltului tehnologiei şi modernităţii, o bisericuţă episcopaliană rezista cu faţa la hăul care se căsca acum în faţa ei, senină şi din altă lume. A fost construită pe la mijlocul secolului XVIII, pe un teren oferit de regina Ana a Marii Britanii, pentru a servi credincioşilor care nu puteau, din cine ştie ce motive, ajunge la slujba oferită de principala biserică a parohiei. O biserică de mâna a doua, dacă vreţi, pentru acei credincioşi fervenţi care nu suportau depărtarea de Dumnezeu şi care, şi astăzi, se consideră „protestanţi, dar catolici“. Intrarea se face prin vechiul cimitir, unde pietre funerare înnegrite de vreme odihnesc cuminte sub copaci, indiferente la tumultul infernal din jur. Ca şi cimitirul, biserica este austeră în cel mai pur stil protestant şi, până acum nouă ani, singura atracţie era strana, unde obişnuia să se roage George Washington, părintele naţiunii americane. Cea mai veche biserică încă în funcţiune din Manhattan a rămas discretă, demnă şi austeră, aşa cum îi stă bine unui lăcaş protestant autentic.
Zilele acestea însă, interiorul bisericii este ceva mai animat şi mai colorat. Pentru că oameni din toată America şi din toată lumea vin să se roage şi să omagieze eroii acelor zile.
Nu sunt altare în faţa cărora să te rogi, sunt memoriale, cel mult, câteva colţuri ale bisericii unde sute de oameni au venit şi au depus fie o cască murdară de pompier, fie o insignă de poliţist, fie o bucată de material rămasă dintr-o haină care, Dumnezeu ştie, ce poveste are, fie un lucru cât de mic care să ofere mărturie demnă, discretă şi austeră despre respect, recunoştinţă şi durere.
Nu-i uşor să vezi în jurul tău numai moarte şi distrugere, bucăţi de corp smulse din oameni care cu numai câteva zile în urma aveau un nume, aveau rude şi copii, şi prieteni. Nu-i uşor să vezi oameni aruncându-se de la ferestre, ţinându-se de mână.
Saint Paul Chapel a fost zile şi zile la rând adăpost şi refugiu pentru toţi pompierii şi politiştii, şi civilii care încercau cu disperare să găsească viaţă în ruinele de la World Trade Center, ca să găsească numai moarte şi disperare. Zile şi săptămâni la rând, preoţii şi voluntarii au oferit supă caldă, pături şi o cale spre lumină unor oameni care se prăbuşeau sub povara confruntării directe cu Răul. „Cum poate Dumnezeu să tolereze aşa ceva?“, sunt convins că a fost întrebarea acelor zile.
Poate că şi preoţii bisericii ortodoxe Sfântul Nicolae ar fi făcut la fel ca preoţii de la Saint Paul Chapel, dar n-o să ştim niciodată. Pentru că biserica Sfântul Nicolae era chiar mai aproape de Turnuri decât Saint Paul şi s-a prăbuşit sub greutatea lor.
În tot acest timp, în moscheile lumii era sărbătoare. Imamii de pretutindeni pronunţau predici jubilant-încruntate despre „pedeapsa lui Allah“ căzută peste necredincioşii americani. Pe străzile din Gaza, femeile musulmane ieşeau în manifestaţii de bucurie spontană. Niciun singur mullah sau imam nu a venit să se alăture eforturilor de salvare de la Ground Zero după 9/11.
Nici măcar unul.
Iar azi, autorităţile New Yorkului, în infinita lor înţelepciune multiculturală, în frunte cu primarul Bloomberg, sunt pe cale să aprobe construcţia unei hyper-moschei de 13 etaje, ca un hypermarket, chiar lângă Ground Zero. Ba chiar par încântaţi de această „dovadă de toleranţă religioasă şi deschidere“. Între timp, aceleaşi autorităţi pun tot felul de obstacole reconstruirii bisericii Sfântul Nicolae, invocând tot felul de proceduri birocratice.
Saint Paul Chapel rămâne acolo, cu faţa la cicatricea de pe obrazul New Yorkului şi al Americii, demnă, discretă şi austeră.
