De același autor
Când Klaus Iohannis și-a început mandatul am argumentat că președintele nu are altă opțiune decât să devină „președinte jucător” dacă vrea să rămână relevant și să conteze în echilibrul puterilor. Predecesorul său, Traian Băsescu, cel care a și consacrat sintagma „președinte jucător” a stabilit niște precedente în privința atribuțiilor constituționale pe care orice președinte ulterior le va putea exploata în viitor. Ar fi fost o greșeală gravă de judecată politică dacă președintele Iohannis s-ar fi retras într-o interpretare strâmtă a Constituției când Băsescu a demonstrat că instituția prezidențială poate juca un rol covârșitor în anumite condiții. Pe de altă parte, era clar că dacă dorea să vegheze la buna funcționare a instituțiilor statului atunci era obligat să intervină și să intre, inevitabil, în conflict cu alte centre de putere. În al treilea rând, era la fel de clar că PSD și aliații săi nu au abandonat niciodată planurile de anihilare a DNA, a legislației anticorupție, de restrângere a independenței Justiției și de protejare a penalilor. Dacă președintele era serios în asumarea răspunderii funcției sale care îi cere să fie, alături de Curtea Constituțională, principalul garant al separației puterilor în stat și al sistemului de checks and balances, atunci președintele era obligat să intre la un moment dat în conflict cu această majoritate anti-Justiției.
Miercuri dimineața, președintele a mutat în acest joc și a mutat decisiv. Nu mai poate încăpea nici o îndoială că ceea ce pregăteau guvernanții cu cele două ordonanțe privind grațierea și modificarea Codurilor Penal și de procedură ar fi fost un atac extrem de grav, poate mai grav ca cel din ”marțea neagră”, pregătit din nou în mare taină în miez de noapte și introdus în manieră complet netransparentă pe ordinea de zi a ședinței de guvern. Nu este, de asemenea, nici o îndoială că prim-ministrul Grindeanu a mințit pur și simplu atunci când a declarat că nu era programată adoptarea celor două ordonanțe în aceeași zi. Ca dovadă, cele două OUG-uri trimise spre consultare CSM, ICCJ si PG sunt datate 18 ianuarie si toate prevederile ei ar fi urmat să intre în vigoare la această dată. Din acest punct de vedere decizia președintelui – neanunțată în prealabil - de a participa la ședința cabinetului a fost cu adevărat salutară. Președintele a salvat temporar Justiția de la o lovitură fatală și a evitat o catastrofă. Cât de mare ar fi fost catastrofa s-a văzut ulterior după ce guvernul a fost obligat să le facă publice și aproape toți reprezentanții sistemului de justiție le-au criticat în termeni lipsiți de echivoc.
Dacă președintele nu ar fi intervenit pentru a scoate cei ”doi elefanți” din încăpere, acum am avea câteva sute de dosare de abuz în serviciu anulate, inclusiv dosarul Liviu Dragnea, precum și toate dosarele care privesc conflictul de interese și orice alt dosar care se bazează pe o prevedere din Codul Penal ce ar fi fost modificată prin OUG. Nu mai discutăm că însuși Dan Voiculescu beneficiază de prevederile odonanței pvind grațierea, inclusiv prin faptul că scapă de plata pejudiciului.Termenul utilizat a fost cel de „amnistie mascată”.
Iohannis a reușit să le dea pe moment planurile peste cap conspiratorilor anti-Justiție dar a generat frustrare și adversitate la cote periculos de ridicate. Riposta a fost oferită de Călin Popescu Tăriceanu, care l-a somat pe președinte „să hotărască ce fel de președinte vrea să fie”. Tăriceanu nu este decât marioneta prin intermediul căreia vorbește ventrilocul Dragnea și de aceea vorbele lui trebuie atribuite direct liderului PSD și trebuie înțelese ca o amenințare cu suspendarea. Iohannis a trecut miercuri dimineața Rubiconul politic după doi ani de mandat dar consecința este că de acum înainte va fi război. Iohannis nu mai poate da înapoi și nu se mai poate retrage în postura de președinte-spectator, cum l-ar dori Dragnea și Tăriceanu și trebuie să iasă la luptă pentru salvgardarea ordinii constituționale și a statului de drept. Și va trebui să facă acest lucru sub amenințarea suspendării și demiterii pentru că Dragnea și PSD nu vor ezita să arunce țara în criză politică și constituțională dacă acesta va fi costul pentru destructurarea anticorupției și punerea Justiției sub control.
Problema lui Iohannis este că are foarte puțini aliați în acest război. Un aliat natural ar putea fi Curtea Constituțională, care, până acum, s-a dovedit eficientă în menținerea echilibrului constituțional între puteri și care a mai sancționat și va mai sancționa tentativele majorității PSD de a instaura supremația Legislativului și abuzurile care vor urma din aceasta. Dar Curtea Constituțională poate fi ocolită prin adoptarea de ordonanțe de urgență care intră imediat în vigoare fără dezbatere și nu pot fi contestate decât de obedientul Victor Ciorbea, asa-zisul Avocat al Poporului, aflat în buzunarul lui Dragnea. Acesta este și motivul pentru care PSD a recurs la „elefanții” celor două ordonanțe. Atacul-fulger de miercuri ar fi fost unul victorios, în fața căruia CCR ar fi fost absolut neputincioasă, pentru că acestea își produc efectul devastator din prima secundă după promulgare.
În aceeași zi, Grindeanu, care se dovedește croit din același material de proastă calitate morală ca și Ponta și la fel de dispus să mintă public, și-a reafirmat sprijinul pentru ordonanțele grațierii și amnistiei, care vor fi puse din nou pe ordinea de zi săptămâna viitoare. Președintele ar putea încerca din nou să le blocheze, dacă Dragnea va forța adoptarea lor dar nu o va putea face decât dacă are sprijin din partea sistemului de Justiție. Numai reacția Parchetelor nu va fi suficientă, mai ales după campania de decredibilizare dusă de Ghiță împreună cu Frația penalilor, și de aceea este nevoie crucială de un punct de vedere explicit și lipsit de ambiguități din partea Consiliului Superior al Magistraturii. Dacă CSM va respinge fără echivoc proiectele de ordonanță, guvernul nu va mai avea legitimitatea să le adopte și, dacă totuși o va face, va deveni limpede că face un abuz. Nu știm însă dacă noul CSM, pus în fața unei crize va avea curajul și claritatea morală să facă ceea ce trebuie.
Președintele pare să știe că votul popular, oricât de masiv ar fi, nu poate legitima abuzul și arbitrariul. Nici o majoritate, oricât de mare, nu poate anula în mod legitim ordinea constituțională și statul de drept și, prin urmare, președintele are nu numai dreptul ci și datoria să reziste acestor atacuri la adresa Justiției. Nu știm însă dacă are determinarea și forța să o facă.
Dacă alianțele instituționale sunt fragile, cele politice sunt și mai slabe. Atât liderii PNL cât și cei ai USR s-au pronunțat împotriva ordonanțelor-elefant, dar nu este deloc clar că vor forma un bloc de apărare a Justiției în Parlament cu o voce și un mesaj puternice și unitare. Știm că în PNL există destui aleși care ar fi mai mult decât fericiți să voteze alături de PSD așa cum au făcut-o și în marțea neagră. Societatea civilă, demonizată ca „sorosistă” are reacții timide iar mass-media este inundată de valurile de propagandă antijustiție, încât vocile democratice abia dacă se mai aud. Pe plan extern, partenerii americani și europeni par deciși să sprijine lupta anticorupție și independența Justiției dar nu mai par la fel de hotărâți să intervină în cazul unei derive ca în 2012.
Din păcate, președintele pare mult prea singur în fața acestui blitzkrieg împotriva statului de drept declanșat de PSD-ALDE.
