De același autor
România, alături de celelalte state foste comuniste din centrul și estul Europei, a traversat în acești treizeci de ani ceva foarte apropiat unui miracol și niciodată în istoria ei nu s-a aflat într-o situație mai bună. Statisticile sunt revelatoare. Față de 1989, economia a crescut de peste cinci ori, sectorul privat reprezintă peste 75% din economia națională, PIB-ul per capita a crescut de aproape zece ori, standardul de viață și calitatea vieții au crescut. Deși există voci care deplâng o creștere a decalajului dintre bogați și săraci, în realitate societatea românească nu stă chiar atât de prost la capitolul egalitate. În ultimii 30 de ani nu s-au născut diferențe de clasă nici în România, nici în restul statelor foste comuniste.
Diferența față de Occident continuă să fie mai mare sau mai mică în funcție de țară, de reformele realizate și de nivelul de la care s-a pornit, dar este mai important că peste tot în Est aceasta s-a redus. Cea mai mare parte a acestei creșteri a bunăstării s-a produs după aderarea la Uniunea Europeană, când economiile statelor estice au primit acces la marea piață comună europeană și au început să curgă fondurile de coeziune. S-au ridicat peste tot în regiune parcuri industriale și hub-uri IT, care reprezintă motoarele unei creșteri accelerate. Libertatea de mișcare a forței de muncă a făcut ca din țări precum România să plece milioane de oameni la muncă în Vest, ceea ce, în pofida tuturor lamentațiilor, a fost benefic atât din punct de vedere economic cât și din punctul de vedere al democrației. Serviciile de sănătate și educația, chiar subfinanțate și cu probleme serioase, sunt incomparabil mai bune decât în 1989.
Pe de altă parte, niciodată în istoria lor țări precum Polonia sau România nu au avut garanții de securitate mai puternice ca în prezent prin apartenența la NATO și prin parteneriatul întărit cu cel mai important furnizor de securitate de pe continent, Statele Unite. De altfel, cu excepția Bulgariei, unde rezultatele sunt oarecum amestecate, cetățenii statelor central și est-europene susțin cu majorități largi, potrivit cercetărilor sociologice, democrația și pluripartidismul, economia de piață și calitatea de membre UE și NATO. Nostalgia după vechea economie de comandă „socialistă” este rezervată, în general, unor minorități și foarte puțini regretă regimul totalitar. Dar, cu toate acestea, în ultima vreme, un demon pare să se fi strecurat în această grădină renăscută din cenușa comunismului: demonul iliberalismului.
Cât de mare este pericolul iliberal?
Dacă citești articolele, studiile și eseurile publicate în Occident pe această temă, el amenință să distrugă însăși democrația în Estul Europei la 30 de ani de la recâștigarea drepturilor politice și economice. Exemplele invocate sunt, desigur, Ungaria și Polonia, despre care există un consens destul de larg că sunt conduse de formațiuni și lideri populiști, care restrâng drepturile fundamentale, au atacat sau și-au subordonat justiția și presa, au modificat legi fundamentale, precum legile electorale, și practică o retorică naționalistă antieuropeană și antiliberală alimentată de multe ori de teorii ale conspirației. În Cehia și Slovacia se remarcă ascensiunea unor regimuri oligarhice și corupte care subminează bazele liberale ale statului, iar despre România se vorbește în termeni de asalt asupra instituțiilor justiției din partea unei kleptocrații fără scrupule.
Consensul se destramă însă atunci când vine vorba de identificarea cauzelor acestor involuții. Unii vorbesc despre creșterea tot mai puternică a influenței Rusiei, cel puțin în Ungaria, Cehia, Slovacia sau Bulgaria, alții despre „o fractură culturală” între Vestul bântuit de memoria celui de-al doilea război mondial și Estul traumatizat de totalitarismul comunist, unii acuză Occidentul că, dorind să impună „canonul” capitalist și globalizant, ar fi alienat societățile est-europene, care ar încerca să își ia revanșa refugindu-se în populism. Iar alții cred că de vină sunt înseși revoluțiile din 1989, care ar fi conținut în sine păcatul originar al naționalismului ieșit acum la lumină din motive conjuncturale. În sfârșit, se remarcă faptul că nici Vestul nu este imun la tentațiile populismului și aici se invocă exemplele Brexitului și al ascensiunii lui Donald Trump. Ceea ce pierd din vedere analiștii și comentatorii vestici este însă faptul că felul în care arată astăzi statele din Est este într-o foarte mare măsură rezultatul modului în care au reușit să gestioneze relația cu trecutul comunist în perioada de după 1989.
De unde vine amenințarea
Este România amenințată de pericolul iliberalismului? Fără îndoială. Dar acest pericol nu vine de la formațiunile altădată anticomuniste care au descoperit tentațiile populismului, ca în Polonia și Ungaria, nici de la foști informatori ai serviciilor de securitate deveniți prim-miniștri seduși de modelul rusesc, ca în Cehia. În România, pericolul deturnării democrației și distrugerii statului de drept vine de acolo de unde a venit tot timpul în ultimii 30 de ani: de la pseudoelita postcomunistă, formată din activiști de partid deveniți lideri politici și din foști ofițeri și colaboratori ai fostei Securități deveniți antreprenori de succes. O elită care a acaparat statul pe care l-a transformat cu foarte mare ușurință într-un mecanism politico-economic de promovare a propriilor interese. Această parazitare de sus în jos a creat un model feudal de administrare atât a instituțiilor publice cât și a domeniului privat al statului în care valoarea supremă este loialitatea de partid sau de clan. În schimbul acestei loialități primesc acces la resursele publice și imunitate.
În timp, aceste nuclee de interese s-au extins formând rețele de domnie a arbitrariului în toate zonele publice. În România nu există încă instituții neutre din punct de vedere administrativ, birocrația profesionistă este situată la baza lanțului trofic, în vreme ce funcționarul numit politic este mai puternic decât regulile formale. Bunul plac este de facto mai puternic decât legea în circumstanțe cu consecințe devastatoare asupra drepturilor individuale. Motivul central pentru care PSD s-a bătut prin Florin Iordache să modifice Codurile Penal și de Procedură și să dezincrimineze infracțiunile de serviciu a fost tocmai scoaterea de sub autoritatea legii a acestor practici arbitrare și abuzive, cu toate efectele care decurg în privința generalizării corupției și instaurării unui regim samavolnic. Amenințarea cea mai gravă la adresa democrației și statului de drept în România vine de la aceste grupări de putere care au rămas în mare măsură intacte și după alegeri.
Mitul progresului
Este vorba de credința nesusținută de fapte că progresul social este inevitabil, că singurul drum posibil este înainte, că tot ceea ce s-a obținut este ireversibil și nu se poate schimba decât îmbunătățindu-se. A fost o vreme când credeam că după aderarea la NATO și UE lucrurile nu pot decât evolua spre mai bine. Mai multă prosperitate, mai multă libertate, o societate din ce în ce mai dreaptă și un stat din ce în ce mai corect în raport cu cetățeanul. Nimic mai fals. Aproape imediat după aderare, în 2007, a început o serie de atacuri asupra reformelor, în special asupra a celor din justiție, și a instituțiilor anticorupție. O lovitură în forță asupra principiului constituțional al separației puterilor în stat și a indepedenței justiției a avut loc în vara lui 2012, urmat de atacuri precum ”marțea neagră”.
Dar asaltul cel mai grav a avut loc în ultimii trei ani în regimul Dragnea. Ceea ce a înspăimântat la asaltul dat asupra statului, a justiției și a instituțiilor anticorupție în această perioadă a fost nu numai caracterul său sistematic și concertat, pe mai multiple planuri, ci faptul că majoritatea instituțiilor s-au așezat obediente la picioarele noului regim, ca și cum și-ar fi recăpătat rolul „natural” într-o societate a servituții. Și nu mă refer numai la administrația centrală și locală, la Ministerul de Interne sau la Ministerul Justiției. Mă refer la Sănătate și Educație, la Transporturi, la Finanțe și Economie, la programele de investiții și dezvoltare, dar mai ales la instituții fundamentale pentru garantarea independenței Justiției, precum CSM, și pentru garantarea separației puterilor, precum Curtea Constituțională, care au devenit birouri de ștampilare a deciziilor de partid. Niciodată de la Năstase încoace nu a fost libertatea cetățenilor români mai călcată în picioare iar instituțiile fundamentale ale democrației și statului de drept nu au fost într-o asemenea măsură subordonate unui singur om. În plus, Dragnea a încercat să dea o dimensiune ideologică acestei derive autoritare inventând noțiuni precum „statul paralel” sau conspirații occidentalo-sorosiste. Numai condamnarea lui de către un complet curajos și votul masiv de la cele două rânduri de alegeri din acest an au împiedicat alunecarea spre un regim iliberal mai nociv decât cele din Ungaria și Polonia.
Nimic nu e câștigat definitiv
Aici ne aflăm la 30 de ani de la căderea comunismului. Am evitat în ultima clipă căderea într-o tiranie de tip rusesc sau turcesc, dar am rămas cu un stat eșuat, cu instituții slabe și măcinate de corupție, incompetență fundamentală, clientelism și obediență de clan. Lecția este că nici măcar după atâția ani de la redobândirea libertății cu prețul sângelui nimic nu este câștigat definitiv. Democrația, statul de drept și libertățile individuale se pot pierde mult mai repede și mai ușor decât se păstrează. Pentru asta nu e nevoie decât de indiferența sau de dezgustul nostru. Și pentru că nu există un progres perpetuu, o evoluție neîntreruptă și liniară, nu există nici un capăt al drumului unde, odată ajunși, să putem să proclamăm victoria finală. Spre deosebire de moartea socială din comunism, societățile libere sunt vii și, ca orice lucru viu, sunt supuse în permanență pericolelor, amenințărilor și vicisitunilor vremurilor.
Statul român trebuie reformat în sensul întăririi mecanismelor de checks and balances care au eșuat atât de lamentabil în ultimii trei ani. Dar nici o reformă nu va fi niciodată suficient de puternică încât să ofere garanții impenetrabile. Singura garanție este puterea și voința civice de a apăra libertatea câștigată în 1989, așa cum s-a întâmplat în acești ani grei.
