De același autor
Ne concentrăm prea mult asupra diferenţelor de nuanţă dintre PSD şi PNL, dintre Ponta şi Antonescu şi asupra luptei care se dă între ei prin interpuşii Ghiţă/RTV şi Voiculescu/Antena3, ca şi cum miza democraţiei româneşti ar sta în rezultatul acestei confruntări. Dar aceasta este o alegere falsă în care luptele pentru putere din interiorul unui regim (cvasi)autoritar sunt luate drept confruntare politică autentică în timp ce alternativa liberală/occidentală reală este împinsă spre periferia hărţii politice.
Spre deosebire de persoane cu mare greutate intelectuală şi meritorii dincolo de orice îndoială omenească, nu reuşim să vedem calităţile democratice ale omului politic Victor Ponta. Calităţi personale? Sigur. Calităţi de lider? Poate. Dar calităţi democratice, de om politic care funcţionează – la stânga sau la dreapta, nu contează – în interiorul unui cadru delimitat de principii liberale clare şi imutabile precum separaţia puterilor în stat, domnia legii şi respectul faţă de libertăţile individuale nu reuşim să vedem, oricât ne-am strădui. Ceea ce am văzut, în schimb, a fost un om care, în numai trei zile, era să facă ţăndări statul de drept şi care nu a făcut pasul înapoi decât sub presiunea Uniunii Europene – adică a unei autorităţi superioare (in viziunea sa) – şi numai reluctant şi resentimentar. Dacă există ceva care să sară în ochi din cele două rapoarte MCV din iulie şi ianuarie, aceasta este fragilitatea instituţiilor statului de drept şi arhitecturii democratice a statului român aflată, practic, la mila majorităţii USL şi a domnului Victor Ponta, în calitate de prim-ministru. Faptul că a ales să nu distrugă totul, ci să facă un joc pe muchie de cuţit nu vorbeşte despre angajamentul său democratic, ci dimpotrivă. Toată lumea pare că se teme de ce ar putea face sau ar fi înclinat să facă domnul Ponta şi se străduieşte din răsputeri să îl oprească, fie prin stimuli, fie prin ameninţări. Este suficient să menţionăm obsesia domnului Ponta în privinţa schimbării conducerii INS şi trecerea Monitorului Oficial în subordinea Guvernului pentru a avea dovada că omul chiar crede că poate controla şi reglementa realitatea românească. Menţionarea acordului Băsescu-Ponta în raport ca temei instituţional pentru numirea şefilor de la DNA şi Ministerul Public nu este semn de încredere în angajamentul domnului Ponta în favoarea statului de drept, ci dimpotrivă. Proba este relativ simplă. Dacă ar fi cu adevărat preocupat de îngrijorările exprimate de partenerii noştri europeni (oamenii cu banii adică, despre care bani, acelaşi domn Ponta afirma că dacă am fi ştiut că vin atât de puţini şi cu asemenea condiţii precum DNA şi ANI, poate ne-am mai fi gândit, de parcă modernizarea României ar fi fost obiect de troc cu Occidentul), atunci ar fi făcut ceea ce, pe bună dreptate, solicită Monica Macovei: un plan de măsuri cu termene de aplicare pe care Guvernul se angajează să le ia pentru a răspunde solicitărilor Comisiei Europene. Dar domnul Ponta nu s-a obosit să facă o astfel de listă şi (aproape) nimeni nu i-a cerut-o în mod serios pentru că (aproape) nimeni nu ia în serios angajamentele sale. Ceea ce ne spune că domnul Ponta este un om cu un profil autoritar profund pe care Uniunea Europeană şi SUA încearcă să-l limiteze şi să-l îngrădească la fel cum îngrădeau pe vremuri Uniunea Sovietică. Desigur, este posibil ca alţii să vadă natura liberală a domnului Ponta pe care noi nu o vedem, dar pe de altă parte este adevărat că alţii/altele au ajuns la profunzimi logice şi etice la care noi nu avem acces şi la o cunoaştere esoterică aşijderea.
Despre domnul Antonescu, despre autoritarismul său inerent şi despre deriva PNL către un antiliberalism/naţionalism populist virulent nu este nevoie să insistăm. Au scris colegii noştri recent şi scrie şi Andrei Cornea în ultimul număr din revista “22”.
Ne aflăm, aşadar, la începutul lui 2013, într-un cadru politic autoritar, dominat de partidele membre USL, care au la dispoziţie Executivul, Legislativul, un aparat de propagandă media monstrous, precum şi susţinerea masivă a populaţiei. Cum contracarezi Imperiul Răului?
Ni se poate aduce argumentul că, atâta vreme cât Ponta nu a aruncat complet peste bord statul de drept, câtă vreme a susţinut discret ANI în faţa asaltului penelist, a acceptat revizuirea procedurii de numire a şefilor DNA şi Procuraturii Generale în contra Monei Pivniceru şi a intereselor PNL/Voiculescu, şi a apărat – chiar şi prin intermediul lui Ghiţă – independenţa serviciilor de informaţii de atacurile tot mai dese ale grupului Voiculescu-Antonescu- SR Stănescu, atunci merită susţinut. Important este ce face omul, nu ce zice omul! În fond, la fel au stat lucrurile şi cu Traian Băsescu în 2004 şi 2009, nu? Nimeni nu îl credea pe domnul Băsescu vreun democrat sau vreun liberal, nimeni nu a fost îndrăgostit de personalitatea sa, dar atâta vreme cât a dovedit prin fapte că acţionează în sensul întăririi instituţiilor anticorupţie şi a independenţei Justiţiei, a meritat să fie susţinut. A fost o opţiune pragmatică. De ce nu ar funcţiona aceeaşi opţiune pragmatică şi în cazul domnului Ponta? Sub o monitorizare stricta, desigur, şi cu sancţionarea derapajelor. Nu aceasta este alegerea raţională?
Nu. A alege “pragmatic” între domnii Ponta şi Antonescu, între Ghiţă şi Voiculescu, între RTV şi Antena3 înseamnă a alege între două variante sau două chipuri ale aceluiaşi autoritarism. Înseamă a alege – că tot îi place domnului Ponta să se compare pe sine cu Che Guevara, pe Crin Antonescu cu Fidel Castro şi pe Berlusconi cu Ceauşescu – între Stalin şi Troţki. Între “revoluţia” calculată şi pragmatică şi “revoluţia” permanentă. Rezultatul este însă acelaşi: transformarea în profunzime a României într-o “democraţie controlată” de tip rusesc (să ne ierte aici Jill of All Trades) în care Puterea – adică “stânga” – o reprezintă perpetuu PSD, iar Opoziţia – adică “dreapta” – va fi reprezentata perpetuu de PNL.
Alternativa, care este împinsă spre margine în mod consecvent, este o opţiune autentic liberală, dedicată libertăţilor fundamentale, domniei legii şi limitării intervenţiei statului în societate. Această alternativă are o expresie politică minoră în acest moment în România, unde majoritatea aşteaptă miracole de la Stat. Întrebarea este cine va fi acolo atunci când va deveni clar că mult-aşteptatul miracol politico-tehnocrat al Statului nu se va produce niciodată. În PDL, a alege între Blaga şi Udrea e cam la fel cu a alege între Antonescu şi Ponta în USL, este o non-opţiune. Cu toate acestea, există gruparea Preda-Macovei, care are toate datele să aşeze pe temeiuri solide liberal/europene o Opoziţie autentică. Chiar dacă nu are susţinere în teritoriu, chiar dacă are şanse minime, acest grup are datoria să prezinte propria moţiune chiar dacă va pierde (MRU este liber să se alăture oricând). Aflaţi în infra-minoritate, poate, ridiculizaţi de maşinăria media de partid, fără îndoială, dar va trebui sa isi asume risurile ca proba de maturitate politica. Va trebui să existe un grup de oameni care să poarte singuri crucea Opoziţiei în arena politică în condiţiile în care cei mai mulţi se vor mulţumi să facă galerie de pe margine. Pentru a păstra vie flacăra libertăţii.
Articol publicat si pe site-ul romanialibera.ro.
