Marea Britanie după Boris

A fost o prăbușire de povestit tuturor tinerilor care vor o carieră politică, una dintre lecțiile pe care niciun politician nu trebuie să o rateze dacă vrea să înțeleagă funcționarea unei democrații.

Cristian Campeanu 12.07.2022

De același autor

Și cum începuse. La sfârșitul anului 2019, sub conducerea lui Boris Johnson, Partidul Conservator a câștigat alegerile generale cu peste 43% din votul popular, cel mai mare din ultimii 40 de ani, și cu o majoritate de 80 de mandate, nemaivăzută de pe vremea lui Margaret Thatcher. Totul, pe o singură idee. După ani de amânări, pertractări, negocieri și reveniri asupra deciziilor, BoJo a promis un singur lucru – „Get Brexit Done” – cum ar veni, „să terminăm odată cu Brexitul”. Nu s-a terminat încă, pentru că mai există ceva probleme de rezolvat în privința libertății de circulație între Irlanda și Irlanda de Nord, dar în mare, după doi ani și jumătate, Brexitul este o afacere încheiată pentru clasa politică de la Londra. Până și liderul laburist, Sir Keir Starmer, a promis că nu va încerca să răstoarne Brexitul dacă va veni la putere. Oricine a citit în plecarea „campionului Brexit”, Boris Johnson, o oportunitate pentru o reapropiere între UE și Regatul Unit și o eventuală revenire ulterioară, a citit prea mult. La Londra, Brexitul este fapt împlinit, iar problema acum este cum poate țara să culeagă cel mai bine roadele acestuia. Nu i-au ieșit prea multe lui Boris cât a fost prim-ministru, dar partea cu Brexitul i-a ieșit.

O serie de minciuni distrugătoare

Cu o asemenea victorie la cingătoare, multă lume se aștepta ca Boris Johnson să domine viața politică a Marii Britanii pentru cel puțin un deceniu. O serie incredibilă de scandaluri însoțite de minciuni a subminat încrederea membrilor Tory, dar mai ales a publicului, în onestitatea, integritatea și competența premierului. Despre Johnson, s-a spus că funcționează după preceptul: o lege pentru toată lumea, o altă lege pentru prietenii lui Boris și nicio lege pentru Boris însuși.

În 2021, Comisia pentru Standarde a Parlamentului a conchis că Owen Paterson, fost ministru și secretar de stat în guvernele conservatoare, a încălcat regulile parlamentare privind lobbyul plătit. Altfel spus, Paterson ar fi încasat bani de la anumite companii, în special din Irlanda de Nord, pentru a pleda cauza acestora în fața unor autorități sau agenții guvernamentale pentru a le facilita semnarea de contracte lucrative. Parlamentarii au recomandat suspendarea acestuia din Camera Comunelor pentru 30 de zile, dar guvernul Johnson a susținut revocarea suspendării și numirea unei noi comisii pentru standarde care să desfășoare o nouă investigație, fapt fără precedent în istoria parlamentarismului britanic, care se bazează atât de mult pe tradiții și cutume. Când nimeni din opoziție nu a dorit să facă parte din noua comisie, Paterson a realizat că nici el, nici guvernul nu-i mai pot apăra poziția, a demisionat. Cabinetul Johnson a rămas cu imaginea că este un guvern dispus să calce în picioare regulile venerabile ale Parlamentului pentru a apăra un politician corupt, doar pentru că acesta făcea parte din cercul de prieteni ai lui Boris.

Dacă e să ne luăm după investigațiile The Guardian, principalul cotidian de stânga, lucrurile nu s-au oprit aici, pentru că cel puțin una dintre companiile pentru care a făcut lobby Paterson a câștigat în mod preferențial contracte cu guvernul în valoare de sute de milioane de lire, în timpul pandemiei, pentru livrarea de echipamente. Cum, ca și în alte țări, în pandemie contractele statului erau atribuite printr-o procedură simplificată și accelerată, în foarte scurt timp au apărut acuzațiile că multe dintre aceste contracte au fost atribuite unor oameni de afaceri și companii apropiate de membrii Tory. Nu prea multe dintre aceste acuzații au trecut de judecători, dar impresia generală că Partidul Conservator a profitat de pe urma pandemiei în care zeci de mii de britanici au suferit (dintre care mulți au murit) a rămas impregnată în conștiința publică.

Scandalurile „partygate”

În România nu am avut decât o lună de lock­down, în primăvara lui 2020. În Marea Britanie au existat mai multe astfel de perioade în care, după spusele lui Boris, „instrucțiunile guvernului sunt simple: stați în casă”. Oamenii au pierdut locuri de muncă, s-au luptat cu dificultățile traiului în izolare și au pierdut numeroase oportunități, dar, spre deosebire de noi, în Regatul Unit cetățenii au primit aceste măsuri cu sentimentul că îndeplinesc o datorie patriotică pentru a salva sistemul național de sănătate și țara. Imaginați-vă cum s-au simțit când a fost scursă în presă informația că în Downing Street 10 a avut loc cel puțin o petrecere în timpul pandemiei, în vreme ce tuturor celorlalți cetățeni le era interzisă adunarea în public sau privat. Oamenii s-au simțit trădați și ridiculizați de atitudinea premierului, care părea să îi sfideze, de vreme ce se considera pe sine deasupra regulilor. Ca și în cazul Paterson, mai întâi guvernul și apoi Johnson însuși au respins informația, apoi au negat că ar fi fost conștienți că ar fi comis vreo greșeală, pentru ca mai apoi, când în urma unei investigații a poliției metropolitane aceasta a început să înmâneze amenzi membrilor cabinetului, să recunoască și să își ceară scuze. Una dintre petreceri (din cele vreo 15 câte au avut loc în timpul restricțiilor) a provocat în mod deosebit oprobriul public. A început seara, în pivnița reședinței prim-ministrului, cu mult alcool și muzică la laptop, și a continuat târziu după miezul nopții în grădina din Downing Street, cu participanții răcnind cântece dedicate fiului lui Johnson, născut recent. A doua zi dimineața, Regina a participat aproape singură, cu masca pe figură și păstrând distanța socială, la înmormântarea prințului Philip. Inițial, Boris s-a declarat absolut indignat că așa ceva s-a petrecut sub acoperișul său, dar ulterior s-a aflat că a participat el însuși la chermeză, fie și pentru puțin timp.

Lovitura de grație nu a venit nici de la Partygate, nici de la faptul că în alegerile parțiale conservatorii au pierdut (în favoarea laburiștilor și a democrat liberalilor) fotolii în colegii considerate sigure, ci i s-a tras de la al „n”-lea scandal. Chief Whip este o funcție în Cabinet care se ocupă să aducă parlamentarii majorității la ordine, să se asigure că aceștia votează și că votează așa cum dorește partidul și, totodată, să mențină legătura între cabinet și parlamentarii de pe frontbench, ocupanți ai unor poziții guvernamentale, cât și de pe backbench, simpli membri ai parlamentului, fără portofolii. Este un fel de curea de legătură între prim-ministru și partid. Ei bine, Boris a susținut pentru poziția de adjunct al chief whip, funcție care reprezintă mai degrabă o sinecură guvernamentală, un vechi prieten. Problema era că acest prieten avea obiceiul să se cam îmbete în public și să facă avansuri sexuale diverșilor băieți care îi cădeau ochii. Și exact asta s-a întâmplat nu demult la clubul Carlton, unde nefericitul „a băut mult prea mult”, după propriile-i spuse din scrisoarea de demisie, și a început să mângâie și să pipăie doi parlamentari conservatori, care l-au acuzat prompt de hărțuire sexuală. Pentru a nu știu câta oară, Boris Johnson a mințit și a declarat că nu avea știință despre obiceiurile personajului. Ulterior s-a dovedit că știa foarte bine istoricul omului, care nu era la prima scenă de acest fel. Cu toate acestea l-a numit în funcție.

Ce a urmat a fost scurt și epic. Marți seara, doi miniștri grei, al finanțelor și al sănătății, și-au anunțat demisiile. A doua zi, miercuri, alți 50 de funcționari guvernamentali de la diferite niveluri i-au urmat. BBC a deschis un tabel cu cine mai pleacă și cât de repede. Până miercuri seara, alți membri ai cabinetului i-au cerut lui Johnson să demisioneze, amenințând în schimb cu propria demisie. O ultimă încercare de remaniere a guvernului se dovedește un eșec. Pur și simplu nu mai există parlamentari conservatori care să vrea să umple pozițiile rămase vacante. Revolta internă este manifestă. Singura ieșire posibilă este demisia din fruntea partidului și, implicit, a guvernului. Boris, personajul care umplea toate încăperile cu personalitatea lui, a căzut cu un bubuit. Mai târziu, Wall Street Journal a publicat un editorial în care mai că nu spune că așa i-a trebuit, pentru că a făcut campanie de la dreapta și a guvernat de la stânga. O lecție pentru toți conservatorii, conchide WSJ.

Ce urmează

În primul rând, o serie de scrutinuri interne, prin eliminarea ultimilor clasați, pentru a-l alege pe viitorul lider Tory și, implicit, pe viitorul prim-ministru. Principalul favorit, cel puțin la casele de pariuri, era Rishi Sunak, fostul ministru de finanțe al lui Johnson, unul dintre inițiatorii revoltei prin demisia sa neașteptată. La începutul săptămânii a intrat în cursă însă Liz Truss, secretarul Foreign Office, abia a doua femeie care ocupă funcția. Truss și-a câștigat popularitatea datorită poziției ferme pe care a avut-o față de Rusia în războiul din Ucraina.

Alte candidaturi puternice par să fie cea a Ministrului de Stat Penny Mordaunt, care și-a început campania foarte repede, cea a Procurorului General, Suella Braverman, dar și a fostului ministru al Sănătății, Sajid Javid. S-ar putea să nu câștige însă niciunul dintre aceste nume. Subiectul luptei dintre candidați s-a conturat a fi problema impozitelor, pe care Johnson le-a crescut în mod imprudent și pe care o parte consistentă a conservatorilor vor să le taie.

Ce se întâmplă cu atitudinea față de războiul din Ucraina?

Un lucru pentru care Boris Johnson a fost lăudat și apreciat în toată lumea (mai puțin probabil în Franța) a fost atitudinea fermă pe care a avut-o față de Rusia și sprijinul fără rest pentru Ucraina. Johnson a fost primul lider al unei țări mari care a fost la Kiev, a acordat ajutoare masive, inclusiv în armament, Ucrainei și nu a lăsat niciun dubiu asupra nevoii de a învinge Rusia. Dacă această politică fermă și hotărâtă va continua depinde de cine îi va succeda lui Boris. Dacă, de exemplu, va fi Liz Truss, aceasta pare la fel de decisă și poate chiar mai fermă decât Johnson. Sprijinul pentru Ucraina va continua. Dacă însă va fi ales Sunak, un personaj cu poziții moderate în toate, inclusiv în materie de taxe, s-ar putea să avem de-a face cu o îndulcire a tonului. Cu toate că s-ar putea să intervină nuanțe de tonalitate și accente puse diferit, politica generală față de Ucraina nu pare că se va schimba. Cel puțin în această privință există un consens la nivelul publicului pe care politicienii conservatori îl vor respecta. Ce se va întâmpla dacă laburiștii vor câștiga alegerile generale, pe care viitorul prim-ministru Tory aproape că va fi obligat să le convoace, rămâne un mare semn de întrebare. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22