De același autor
Cu câteva ore înainte de întâlnirea dintre secretarul de stat, Antony Blinken, și ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, de la Reykjavik, administrația Biden a anunțat că Statele Unite suspendă sancțiunile împotriva companiei Nord Stream 2 AG – o creație a Gazprom înregistrată în Elveția – și șefului acesteia, fostul ofițer STASI și acolit al lui Vladimir Putin, Matthias Warnig. Decizia Casei Albe a stârnit o furtună în Congres, unde majoritatea republicanilor, dar și unii democrați au criticat decizia lui Joe Biden, iar în Ucraina, Rada Supremă a votat de urgență o rezoluție în care cerea Congresului să reinstaureze aceste sancțiuni. Întrebarea care a fost ridicată pe toate tonurile, de la dezamăgit la vehement, este de ce i-a făcut Biden un asemenea cadou economic și (geo)politic lui Putin?
O explicație care a fost oferită este că, la fel ca în urmă cu 12 ani, Biden urmărește o nouă „resetare” a relațiilor americano-ruse. Ultima dată când s-a întâmplat, în 2009, Biden era vicepreședinte și tot el a lansat ideea resetării, a unui moment zero în care trecutul să fie șters, iar legăturile dintre cele două țări să fie relansate de pe o platformă cu totul nouă. Secretarul de stat de atunci, Hillary Clinton, și Lavrov, aflați la Geneva, au apăsat chiar un buton simbolic pe care, în loc să scrie în rusește echivalentul pentru „resetare”, scria „suprasarcină”. A fost un semn rău prevestitor pentru că, în următorii ani, administrația Obama a făcut aproape toate concesiile pe care le putea face rușilor, dar fără niciun rezultat. La finalul mandatelor lui Obama, relația bilaterală era mai proastă decât oricând, iar generozitatea americană nu fusese răsplătită decât cu ostilitate, minciuni și agresiune. Totul a culminat cu invazia Ucrainei și alipirea Crimeei.
De ce ar crede Biden că de data aceasta rezultatul poate fi diferit este un mister. Relațiile cu Rusia nu pot fi ameliorate decât dacă Putin este lăsat să facă tot ce vrea în „vecinătatea apropiată”, adică în ceea ce Kremlinul a decis că este sfera sa de influență (inclusiv Ucraina), dacă americanii renunță să mai ridice chestiuni cum ar fi persecuția opozanților și încălcarea drepturilor omului în Rusia și dacă, în general, raporturile dintre Washington și Moscova ar fi cele dintre două superputeri de secol XIX cu interese convergente și divergente. În linii mari, cam asta este și ceea ce i-a transmis Lavrov lui Blinken săptămâna trecută, în Islanda.
Deși discuțiile dintre cei doi au durat în jur de două ore și deși partea rusă le-a caracterizat drept „constructive”, Lavrov a declarat presei ruse la revenirea în țară că misiunea sa a fost să asculte punctul de vedere american, să prezinte poziția Rusiei și să raporteze președintelui. Altfel spus, Lavrov nu a avut mandat să ia vreo decizie și, ca urmare, nicio decizie nu a fost luată de cei doi, nici măcar în privința summitului propus de Biden pentru vara aceasta, undeva în Finlanda sau Elveția.
La rândul lui, Blinken a declarat duminică presei americane că a exprimat clar preocuparea Statelor Unite față de actele Moscovei, de la masarea de trupe la granița Ucrainei și la Nord Stream 2, până la soarta lui Alexei Navalnîi și acțiunile împotriva posturilor de radio Europa Liberă și Vocea Americii. Decizia privind ameliorarea relațiilor, a declarat Blinken, aparține în exclusivitate rușilor. Or, a lăsa rușilor decizia finală este, având în vedere tot ce știm până acum despre politica Kremlinului, o idee îngrozitoare. Joe Biden pare să creadă că un amestec de morcovi geopolitici majori cum este eliminarea obstacolelor în calea Nord Stream 2 și bețe vagi cum sunt amenințările cu sancțiuni suplimentare reprezintă cel mai bun dozaj pentru o nouă resetare. Ar fi o eroare strategică gravă.
O altă explicație, evocată de voci avizate din Foggy Bottom, este că prin suspendarea sancțiunilor pentru 90 de zile (până la următoarea evaluare), Washingtonul dorește să facă un gest major în direcția refacerii legăturilor strânse cu Germania, puse la încercare sub președinția lui Trump. Un gest de prietenie. Problema este că gazoductul este pe terminate, cu peste 90% din țevi deja întinse. Au mai rămas aproximativ 100 km în apele daneze și 28 în cele germane. Cum, deja de duminică, rușii au reluat munca în Marea Baltică, se așteaptă ca proiectul să fie finalizat cu mult înainte de termenul de 90 de zile până la următoarea „evaluare”.
Este pe deplin posibil ca americanii să fi luat această decizie înainte ca realitatea de pe teren să dovedească faptul că sancțiunile lor nu au servit la nimic. Într-adevăr, nemții găsiseră o cale de a ocoli sancțiunile americane prin înființarea unor fundații locale în landul Mecklenburg – Pomerania Occidentală, prin care să readucă în joc compania înființată de Gazprom care era trecută la index de americani. Partea germană a salutat, evident, decizia americană.
Oricare ar fi fost motivul, Nord Stream 2 va deveni în scurt timp o realitate economică și politică. La schimb, Germania s-a angajat să susțină independența Ucrainei și să semneze un acord cu americanii privind diversificarea surselor de energie în Europa, inclusiv prin importul de gaz natural lichefiat (LNG) din Statele Unite, dar aceste angajamente sunt o tentativă stângace de a masca creșterea exponențială a influenței ruse, atât economice, cât și politice – pentru că, în cazul Rusiei, cele două vin întotdeauna împreună – în Europa. Situația Ucrainei, a Poloniei și a celorlalte state central-europene dependente de gazul rusesc va deveni mult mai fragilă în raport cu Rusia, un „amănunt” geopolitic care pare să-i fi scăpat lui Biden. //
