De același autor
Fostul președinte al Hamas, Khaled Mashal, a declarat la o televiziune egipteană că organizația teroristă dorește să coopereze cu superputeri precum Rusia și China, după ce Hamas a mulțumit celor două țări pentru votul de săptămâna trecută din Consiliul de Securitate al ONU, când s-au opus prin veto unei rezoluții privind războiul din Orientul Mijlociu. Rezoluția cerea Israelului perioade de pauză în atacul la sol și asigurarea transferului ajutoarelor către populația civilă din Gaza. Hamas, dar și celelalte state arabe, inclusiv Emiratele Arabe Unite (EAU), membre în Consiliu, s-au opus acestei rezoluții și au câștigat cu ajutorul Chinei și Rusiei.
Potrivit lui Mashal, „rușii au beneficiat de pe urma atacului nostru pentru că am distras atenția Statelor Unite de la ei și de la Ucraina”. „Rușii ne-au spus (probabil în timpul vizitei pe care oficialii Hamas au făcut-o săptămâna trecută la Moscova) că ceea ce am făcut noi pe 7 octombrie va fi predat în academiile militare ale lumii”. La rândul lor, chinezii ar fi „văzut atacul nostru drept un exemplu strălucit”. „Chinezii vor să alcătuiască un plan de luptă prin care să facă în Taiwan ceea ce au făcut Brigăzile Al Qassam pe 7 octombrie”. Este multă lăudăroșenie în spusele liderului Hamas, dar sunt și multe lucruri adevărate, în primul rând acela că Hamas se bucură de susținerea Rusiei și a Chinei. Vladimir Putin a declarat după declanșarea bombardamentelor aeriene asupra țintelor din Gaza că o eventuală ofensivă terestră, care se duce chiar acum sub ochii noștri, ar produce atât de multe victime în rândurile palestiniene, încât este inacceptabilă. Același Putin, care vede naziști peste tot mai puțin în propria-i ogradă, a comparat atacurile israeliene cu asediul Germaniei naziste asupra Leningradului în Al Doilea Război Mondial.
Nici Rusia, nici China nu au condamnat până în prezent atacul Hamas în care au fost uciși mai ales civili, femei și copii, dar au condamnat riposta israeliană. Mai mult, emisarii celor două țări pentru Orientul Mijlociu au vorbit deschis despre o acțiune coordonată a Chinei și Rusiei pentru a pune capăt luptelor și a instaura „o pace durabilă bazată pe soluția a două state, care să fie justă pentru poporul palestinian”. Tradus din păsărească diplomatică, asta înseamnă că întreaga presiune diplomatică și politică din partea Rusiei și Chinei ar urma să fie aplicată exclusiv asupra Israelului, care ar trebui mai întâi să înceteze operațiunile militare împotriva Hamas și a celorlalte grupuri teroriste din Gaza și apoi să accepte un plan de pace anti-Israel de sorginte sino-rusă.
Israelul la răscruce
Această atitudine deschisă de ostilitate a Chinei și a Rusiei a reprezentat o lovitură dureroasă pentru Israel, țară care s-a străduit în ultimele decenii să dezvolte relații de apropiere, echilibrate, cu ambele superputeri, fără să ridice chestiuni neplăcute cum ar fi respectarea drepturilor omului și a drepturilor religioase, evitând să condamne invazia Ucrainei sau să livreze armament către această țară. Ce-i drept, transferuri de armament aflat în Israel spre Ucraina au existat, dar a fost vorba de arme americane stocate în depozite în Israel, nu de armament israelian.
Israelul se găsește în acest moment lipsit de o atitudine, dacă nu favorabilă, măcar neutră din partea a două mari superputeri și, neștiind dacă se poate baza până la capăt pe solidaritatea Uniunii Europene, riscă să rămână izolat în partea sa de lume, fără un alt aliat puternic decât Statele Unite, care riscă, la rândul lor, să fie împinse la o parte de tandemul tiraniilor Rusia-China. Pentru Israel, situația s-ar putea înrăutăți dacă, de exemplu, rușii și chinezii vor convinge statele din grupul BRICS, lideri al așa-numitului „Sud Global”, să adopte o poziție unificată anti-Israel.
În următoarele zile, Egiptul se pregătește să găzduiască o reuniune care să ia în discuție situația din Gaza, dar nu este limpede dacă Israelul a fost invitat sau dacă vreun reprezentant american va participa. Dacă poziția de forță a Rusiei și a Chinei va forța Israelul să facă concesii Hamas-ului, atunci țara se va găsi slăbită în orice discuție privind pacea.
Ținta America
De fapt, dacă Israelul clipește primul în acest conflict sub presiunea considerabilă a axei tiraniilor, acest lucru ar duce inevitabil la slăbirea și izolarea Statelor Unite, obiectivul fundamental al unor țări precum Rusia, China, Turcia sau Iran.
Sâmbăta trecută, președintele turc, Recep Tayyip Erdoğan, a ținut un discurs delirant în fața câtorva sute de mii de oameni, în care a dat vina pe Occident și pe ipocrizia lui că oamenii suferă în Gaza și a avertizat că același Occident pregătește scena pentru un război între creștinii cruciați și semiluna islamică, declarație care vorbește mai mult despre sminteala islamistă a lui Erdoğan decât despre situația de fapt. Cu câteva zile înainte, același Erdoğan afirmase că Hamas nu este o organizație teroristă, ci un grup de mujahedini, luptători pentru libertatea palestinienilor angajați în războiul sfânt (jihad).
Această declarație demnă de Frații Musulmani din care Erdoğan face parte a stârnit reacția virulentă a israelienilor. Ambasadorul israelian la ONU a remarcat, privitor la Erdoğan, că „șarpele tot șarpe rămâne”. Erdoğan spune „Occident”, dar ceea ce vrea să se înțeleagă este „America”. Amenințarea că va proclama Israelul drept „criminal de război” este îndreptată tot spre Washington. Erdoğan a eșuat să îl proclame pe președintele egiptean Al Sisi criminal de război, dar cu Israelul s-ar putea să-i meargă. Dacă va obține o susținere foarte largă a Sudului Global, atunci această victorie diplomatică ar însemna o presiune suplimentară ca Statele Unite să facă un pas înapoi și să convingă Israelul să înceteze orice operațiune.
Izolarea Americii nu este, așadar, numai obiectivul geopolitic al cuplului sino-rus, ci și al unor țări precum Turcia, care, deși membră NATO, joacă demult în tabăra opusă, a dictaturilor antiamericane, ca să nu mai vorbim de Iran. Este de așteptat ca o coaliție a tiraniilor să se alăture, pe termen mediu, alianței ruso-chineze, cu condiția ca o astfel de alianță să existe în mod formal, ceea ce în acest moment nu există. Rusia și China au ajuns, de la declanșarea invaziei Ucrainei, la un nivel al cooperării politice, economice și militare fără precedent, dar această apropiere foarte strânsă nu s-a concretizat în oficializarea a ceva de genul anti-NATO. Xi și Putin își jură unul altuia prietenie veșnică și promit schimbarea ordinii mondiale de tip occidental, bazată pe norme, într-o „ordine multipolară”, în care fiecare face ce vrea, fără constrângeri în privința democrației și drepturilor omului. În fapt, au convenit cei doi, democrația nu este ceea ce americanii spun că e, ci ceea ce fiecare țară, adică Rusia sau China, vrea să fie.
De cealaltă parte, analiștii de dincolo de Ocean au început deja să se întrebe dacă America este capabilă să poarte un război pe trei fronturi - în Europa, împotriva Rusiei, prin sprijinirea Ucrainei, în Orientul Mijlociu, dacă alți actori precum Iranul vor interveni în conflict, și în Asia, dacă Beijingului îi va veni cumva ideea că e timpul să atace Taiwanul. Sarcina este una dificilă, mai ales că se pare că avem deja o victimă - Ucraina - de la care, așa cum spunea liderul Hamas, atenția a fost distrasă, cel puțin în Europa, de războiul din Orientul Mijlociu, dar și având în vedere efortul militar și financiar pe care Statele Unite ar trebui să îl facă. America este silită să intre dacă nu în logica unui război fierbinte, atunci cu siguranță în logica unui nou război rece. Noua Axă a Răului, Moscova-Beijing-Teheran, cu participarea Phenianului, o obligă la asta.
Jocul ayatollahilor
Liderul Hamas, Khaled Mashal, a făcut un apel din inimă la organizația șiită Hezbollah să se angajeze „cu toate mijloacele” în război împotriva Israelului. Hezbollah reprezintă în rândurile puterii din Liban populația șiită, care se ridică la aproximativ 30-40% din total, deși nimeni nu știe exact, pentru că în Liban nu s-a mai făcut un recensământ din 1932. Puterea politică de la Beirut este împărțită pe criterii sectare între sunniți, șiiți, creștini maroniți și druzi, în principal. Având în vedere ponderea șiiților, Hezbollah reprezintă cea mai importantă facțiune guvernamentală. Dar reprezintă, în același timp, și interesele Iranului, principalul său sponsor. Din punct de vedere militar, Hezbollah este de multe ori mai puternică decât armata libaneză și are capacitatea, dacă dorește, să declare singură război. Așa s-a întâmplat în Siria, unde a susținut regimul Assad, așa s-ar putea întâmpla din nou în Israel, după războiul din 2006. Atunci, Hezbollah a beneficiat de susținerea financiară și militară în timp real din partea Iranului și nu există nicio îndoială că la fel s-ar petrece lucrurile și de această dată.
Sprijinul financiar al Iranului pentru organizațiile teroriste se ridică, potrivit autorităților americane, la 700 de milioane de dolari pe an, dintre care o mare parte merg la Hezbollah și până la 100 de milioane la Hamas. Pe deasupra, Iranul furnizează diverselor grupări palestiniene rachete, dar și tehnologie și tehnică pentru fabricarea locală de rachete, ceea ce se poate observa când valurile de mii de rachete Hamas atacă Israelul. Intrarea Hezbollah în război este dorită de Hamas, care speră să antreneze și alte state arabe, dar șansele cele mai mari sunt să antreneze Iranul, țară care pare că abia așteaptă să intre în conflict.
Ayatollahii care conduc teocrația de la Teheran nu s-ar arunca așa într-un conflict pe care nu se știe dacă îl pot câștiga dacă nu ar avea câteva puteri majore în spate. De câțiva ani, Iranul încearcă pe căi diplomatice și politice să forjeze axa cu Rusia și China. După invazia Ucrainei, relațiile ruso-iraniene s-au îmbunătățit, mai ales după ce Teheranul a început să livreze drone kamikaze și capacități de producție Rusiei. În relația cu China, Iranul este unul dintre principalii furnizori de petrol, exporturi care se realizează, în pofida sancțiunilor impuse Iranului, prin scheme financiare complicate, care presupun companii-fantomă iraniene și case de schimb valutar prietenoase în EAU, de unde Teheranul este alimentat cu un flux constant de dolari.
În prezent, Iranul stă pe poziții internaționale foarte bune și tot ceea ce îl împiedică să își facă jocurile în Orientul Mijlociu este prezența militară americană, de care speră să scape cu ajutorul Chinei și al Rusiei. //
