De același autor
Ultimele sondaje dau actuala coaliție de guvernământ jos, dar nu suficient de jos după doi ani de la preluarea puterii. Împreună, PSD și ALDE ar aduna puțin peste 38%, în vreme ce o prezumtivă alianță între PNL, USR și Mișcarea România Împreună este cotată, cel puțin după ultimul sondaj IMAS, cu puțin peste 44,5% din intențiile de vot. Este o diferență mică oricum ai lua-o, aritmetic sau politic. Alte sondaje arată însă un peisaj mai prost pentru opoziție.
De ce nu reușește așadar opoziția să spargă zidul PSD-ALDE astfel încât să se desprindă în învingător?
Absența unității. Deși vorbim de un „front anti-PSD“, el nu există. Nu există decât o sumă aritmetică construită pe baza cifrelor din sondaje, dar ea nu corespunde niciunei realități politice concrete, în comparație cu o alianță PSD/ALDE/UDMR cât se poate de manifestă. Caracterul imaterial al opoziției unite este un handicap electoral pentru simplul motiv că alegătorii votează partide și/sau alianțe concrete, nu entități virtuale. Nu merge să intri în alegeri cu trei partide distincte și cu promisiunea vagă a formării unei coaliții postelectorale. Oamenilor le place să știe dinainte pentru ce anume votează, iar opoziția nu se poate baza numai pe sentimentele anti-PSD, oricât de puternice.
Opinia general acceptată pare să fie că este de preferat ca cele trei partide să își consolideze mai întâi identitatea politică și propria bază electorală și să se prezinte în alegeri ca trei partide puternice care, cumulat, pot obține mai mult decât dacă ar participa la alegeri sub o identitate comună incertă și sub o flamură care ar aduna mai puține voturi decât separat. Exemplul fuziunii ratate din punct de vedere electoral dintre PNL și PDL este de amintit în acest context.
Ca de multe ori, însă, opinia general acceptată poate fi greșită. Pe de o parte, pentru că nimeni nu pretinde o topire generală în ceva indistinct pentru electorat și, pe de alta, pentru că procesul de „consolidare identitară“ tinde să aibă efectul creării artificiale de rivalități și adversități false. Exemplul este cel al lui Dacian Cioloș, care încearcă să afirme o identitate distinctă pentru RO+ printr-o serie de aprecieri inadecvate privind PNL și USR, care nu fac decât să irite. Consolidarea identitară devine pe nesimțite o goană meschină după creșterea propriei forțe de negociere în raport cu ceilalți participanți la o potențială coaliție și acest lucru deja se întâmplă. Partidele de opoziție dau impresia că au început să împartă tortul înainte să-l câștige, iar la sfârșit nu va rămâne impresia unor partide puternice candidând umăr la umăr, ci de meschinărie generalizată a unor pigmei. Soluția ar fi organizarea încă de pe acum, înainte de europarlamentare, a unei conferințe tripartite care să contureze o platformă comună și un cod de conduită.
Absența vectorilor. Opoziția actuală nu are candidați cu forță care să tragă după ei partidele sau coaliția în alegeri. Din motive deja limpezi, Klaus Iohannis nu este acel candidat, Dacian Cioloș are charisma unui calup de brânză, iar Ludovic Orban este prea erodat ca să stârnească pasiuni electorale. PNL, partidul care ar trebui să conducă opoziția spre victorie, este el însuși paralizat într-un cerc vicios în care se învârt steril nostalgici useliști, bătrâni feseniști deveniți prin capriciile sorții liberali, naționaliști vetriști, neoprotestanți anti-gay și tineri oportuniști mai feroci decât toți ceilalți. Chiar dacă mesajele transmise public sunt de cele mai multe ori corecte, purtătorii lor sunt fie vechi figuri compromise, fie voci noi, dar sparte. Există un soi de malaise liberal din care acest partid nu pare nici capabil, nici dornic să iasă și care îl subminează din interior, o debilitate cronicizată care riscă să contamineze întreaga opoziție. Un simptom al acestei slăbiciuni este că PNL e mai degrabă dispus să lanseze procesul de selectare a candidaților la Primăria Generală pentru niște alegeri care vor avea loc în 2020 și mai puțin dornic să alcătuiască lista pentru europarlamentarele de peste câteva luni. Lasă impresia de teamă de confruntare și de indecizie, ceea ce în politică e fatal.
USR pare să fie un partid care a optat pentru varianta „mulți și buni“, care poate fi aducătoare de voturile necesare unui partid în ascensiune. Nimeni nu va câștiga alegerile generale, dacă va pierde localele și de aceea strategia USR are sens. Dar, cum localele vin după prezidențiale, USR e forțat de calendar să găsească rapid un lider prezidențiabil, ceea ce nu pare capabil să facă fără să treacă printr-o altă criză internă.
Oferta. Opoziția nu are o ofertă electorală coerentă, deși există câteva lucruri asupra cărora se poate conveni de pe acum. În primul rând, cetățenii trebuie să primească garanții că nu li se iau banii înapoi și că toate majorările primite nu vor fi anulate. Problema este cum să le faci sustenabile. În al doilea, trebuie asumată clar – ceea ce până acum numai Cioloș a făcut – anularea tuturor modificărilor legislative nocive statului de drept aduse de PSD/ALDE. În al treilea, trebuie lansat un program de reformă a statului care să consolideze sistemul de checks and balances și să îl facă ireversibil.
