De același autor
2019 este anul în care PSD a devenit un partid marginal. Atât la europarlamentare cât și la prezidențiale a obținut, practic, același număr de voturi (2.040.000/2.051.000), ceea ce, în funcție de prezență, îl plasează între 20% și 25%. Electoratul PSD s-a restrâns la pensionari (peste 50% din alegătorii lui Dăncilă) și la persoane cu studii elementare. Discursul naționalist și politicile populiste de creșteri de pensii și salarii pentru bugetari izolează partidul la un electorat rigid, cu dinamică scăzută. Pierderea guvernării și a accesului la sursa de bani publici poate aduce în continuare un declin al acestui partid.
În schimb, PSD a pierdut „centrul” - persoanele de vârstă medie și cu studii medii, care formează cea mai mare parte a electoratului – în favoarea lui Iohannis și a PNL. Electoratul care, în alte vremuri, îi aparținea incontestabil lui Ion Iliescu, votează acum masiv cu Iohannis. Președintele și-a concentrat în mod adecvat discursul pe „normalitate”, dar nu ar fi avut succes dacă normalitatea nu s-ar fi schimbat în România. Este o normalitate care respinge naționalismul agresiv și xenfobia, moderat proeuropeană, relativ dinamică și destul de conservatoare. Poate pentru prima oară în ultimii 30 de ani, „media” națională nu mai este pesedistă, ceea ce este un semn că România se schimbă încet pe măsură ce europenitatea devine, cu ajutorul diasporei masive, o parte intrinsecă a vieții tot mai multor români. Klaus Iohanns a câștigat detașat primul tur și, probabil, va câștiga al doilea mandat nu pentru că ar fi avut o prestație excepțională, ci pentru că întruchipează „normalitatea” europeană, în contrast cu asaltul dat asupra statului de drept de PSD în ultimii ani. Practic, oamenii care vor să-și vadă de viața, profesia și afacerile lor fără ca statul să le stea în cale și care, pentru asta, au nevoie de un stat funcțional, votează cu Iohannis.
Electoratul reformist – tânăr, foarte dinamic, cu studii superioare – se dovedește foarte exigent și oarecum capricios. Dacă la europarlamentare, acest electorat a împins în sus Alianța USR-PLUS, la prezidențiale o parte importantă a acestui electorat nu s-a mai prezentat la vot sau s-a reorientat spre Iohannis. Motivul central este persoana candidatului Alianței, Dan Barna, care a comis câteva greșeli ce s-au dovedit fatale.
În primul rând, Barna a dezamăgit propriul electorat, care prin natura lui este radical și nerăbdător. Nu poți să vii să vorbești despre „fericit în România” când alegătorii tăi vor „schimbare în România”. Este o inadecvare care a făcut ca Barna să nu-i convingă nici măcar pe alegătorii USR-PLUS. Fiind un electorat capricios, acești alegători nu s-au mai prezentat la vot ca la europarlamentare. Cum USR-PLUS nu are structurile teritoriale sau o „rețea” locală comparabilă cu a PSD sau PNL, șansa lui Barna era acest electorat „liber” și volatil și era datoria lui să îl cultive.
În al doilea rând, ca mulți politicieni lipsiți de experiență, Barna și cei din jurul său, au trăit cu iluzia că voturile sunt ca salariul: odată câștigate, îți aparțin și poți să le tezaurizezi pentru o utilizare ulterioară. De aici, o aroganță crescută a USR între europarlamentare și prezidențiale, care l-a împins pe liderul Barna la gesturi politice greșite cum a fost refuzul inițial de a vota guvernul Orban și refuzul de a participa la guvernare pentru „a nu valida PNL”. Prin comparație, un lider cu ceva mai mult bun-simț politic și cu o apreciere mai corectă a realității, precum Dacian Cioloș, a susținut atât asumarea guvernării cât și votul pentru noul guvern.
În sfârșit, nu atât investigația Rise Project l-a îngropat pe Barna, care a avut poate impact asupra publicului Antenei 3, dar nu asupra alegătorilor USR, cât ezitările și performanța slabă a candidatului, care nu și-a ales o țintă clară – Iohannis sau Dăncilă -, nu a avut alt mesaj consistent în afară de promisiunea mesianică de a schimba totul dacă primește majoritatea pentru a guverna. Or, nu poți să ceri să ți se dea guvernarea când nu ai demonstrat niciodată că poți - și nici nu ai vrut – să guvernezi. În cele din urmă, prezidențialele sunt personalizate și omul viu, cu idiosincraziile sale, contează. Electoratul radical, care dorește reforme și schimbare există și este însemnat, dar Dan Barna a dovedit că nu este omul care să-l reprezinte.
Mai există un electorat conservator, format din oameni educați și onorabili dintre care o parte au votat cu Toader Paleologu. Dar faptul că Paleologu nu a reușit să strângă decât puțin sub șase procente - mai puțin decât anomalia electorală care a fost Mircea Diaconu - este un semnal puternic că acest segment al dreptei trebuie să-și schimbe strategiile politice dacă nu dorește să rămână un fenomen periferic.
Un alt argument că România se schimbă este votul consistent al diasporei, care se afirmă ca o forță politică internă ce nu mai poate fi ținută la distanță și neglijată. Este unul dintre cele mai mari câștiguri ale acestor alegeri. Cu cât alegerile vor deveni mai bine organizate și votul din diaspora mai facil, cu atât rolul acestei componente a națiunii va deveni mai însemnat. Este încă un semn că, în absența politicii distructive a PSD, România se îndreaptă spre o normalitate europeană.
Dacă această aspirație este atât de mare cât a lăsat să se vadă turul întâi al prezidențialelor, atunci, în turul al doilea, Iohannis nu va avea nicio problemă să câștige al doilea mandat.
