De același autor
România a fost gazda, pe parcursul a trei zile, a reuniunii miniștrilor de externe ai NATO, a unei reuniuni a liderilor München, realizată în cooperare cu prestigioasa Conferință de Securitate de la München, și a unui eveniment al Institutului Aspen, în colaborare cu German Marshall Fund. O concentrare de lideri politici, experți și diplomați cu care România nu este obișnuită. Mai degrabă, astfel de evenimente desfășurate în paralel au loc de obicei la Bruxelles, în inima Europei, și mai puțin într-o capitală de periferie cum este Bucureștiul. Ce anume îi aduce pe toți acești lideri în România nu este un mare secret: războiul din Ucraina.
Cum răspundem Rusiei
Oficialii din țările membre ale „Vestulului Colectiv”, cum îi place lui Vladimir Putin să-l numească, încearcă să găsească căi noi de a răspunde agresiunii ruse și de a sprijini Ucraina atât militar, cât și umanitar, mai ales că urmează o iarnă extrem de grea în Ucraina, în condițiile penuriei de energie și de mijloace esențiale traiului zilnic. Cum nici Europa occidentală nu va fi scutită de provocări în domeniul energetic, este limpede că reuniunile de la București vin pe fondul unor îngrijorări la care există puține soluții certe. Experții și liderii politici par să fie în acord atunci când apreciază că Putin va încerca să tragă de timp pe perioada iernii cu scopul de a-și reînnoi efectivele militare precare cu o armată nouă formată din recruții mobilizați în ultimele luni, care să fie aruncați în luptă în primăvară, dar și înzestrarea cu echipamente, armament și muniție de care armata rusă duce o lipsă disperată. O înnoire a stocului de rachete, precum și achiziționarea de drone iraniene și, eventual, de rachete balistice din aceeași sursă ar susține în continuare războiul „total” pe care Moscova îl poartă acum deschis împotriva civililor ucraineni.
În fața acestei perspective, Occidentul are de răspuns unor întrebări urgente privind natura, limitele și gradul de adecvare ale ajutorului militar destinat Ucrainei. Bunăoară, ce tipuri de armamente pot folosi ucrainenii fără să aibă nevoie de o perioadă prea lungă de training, ce tip de muniții sunt necesare pentru a susține necesarul ucrainean și cum trebuie procurate și produse aceste muniții atât de necesare. Pe de altă parte, atacurile rusești asupra infrastructurii esențiale (energie electrică, apă) a Ucrainei, care au lăsat milioane de civili în frig și întuneric, fac din necesitatea de a extinde și consolida apărarea antiaeriană a Ucrainei o chestiune urgentă.
Noul comandant al forțelor ruse din Ucraina, Serghei Surovikin, sau generalul „Armaghedon”, a demonstrat că apelează la aceeași tactică pe care a testat-o în Cecenia și în Siria – atacurile pe scară largă asupra civililor și obiectivelor civile, inclusiv a spitalelor – încât contracararea acesteia este o chestiune care, pentru milioane de oameni, este de viață și de moarte.
Miniștrii de externe pentru unitate diplomatică
Aceste subiecte nu sunt tratate la reuniunea miniștrilor de externe, care nu se ocupă de armamente, obiectivul acesteia fiind unul politic, mai simplu, dar fundamental: întărirea unității politice în cadrul NATO. În pofida vestitorilor apocalipsei care preziceau încă de la începutul verii o „oboseală ucraineană” (Ukraine fatigue, care s-ar fi manifestat printre diplomații aliați), aceasta, din fericire, nu a avut loc. Dimpotrivă, unitatea NATO nu a fost niciodată mai puternică, iar consensul asupra obligației morale și politice de a susține Ucraina este necontestat. Unul dintre scopurile reuniunii miniștrilor de externe este reafirmarea acestei unități la nivel diplomatic și consolidarea sprijinului pentru obiectivele de politică externă comune ale Alianței în Ucraina și în raport cu Rusia. De prin primăvară se tot vorbește despre o posibilă ruptură între europeni și americani din diverse motive mai mult sau mai puțin inventate, dar această fractură mult-așteptată și prezisă de Kremlin nu s-a produs niciodată. În acest sens, președintele Iohannis a făcut o remarcă isteață atunci când a afirmat, în cadrul reuniunii liderilor München, că unitatea NATO a fost o surpriză strategică pentru Rusia. Probabil că nu toate punctele de vedere se vor alinia perfect, dar reuniunea este un bun prilej pentru a lua temperatura diplomatică a Alianței Nord-Atlantice.
Desigur, pe agendă pare să fie și adoptarea unei minime atitudini comune față de China, dar acest subiect este unul atât de complicat și de spinos – cu țări ca Grecia, Italia, Ungaria și, mai nou, Germania care se deschid periculos de mult către China – încât este greu de crezut că se va ajunge prea departe. Deși o poziție comună față de ascensiunea agresivă a regimului totalitar de la Beijing este dezirabilă, există destui diplomați europeni care recurg la atitudinea tradițională „by default”, potrivit căreia cooperarea este mai bună decât confruntarea. O abordare care în cazul Rusiei nu a funcționat.
Ce se așteaptă de la România?
Implicarea României în eforturile de sprijinire a Ucrainei este un subiect foarte greu de abordat la București pentru că guvernul ține totul la secret și păstrează o tăcere plicticoasă și enervantă. A fost nevoie să vorbească președintele Zelenski de la Kiev și să mulțumească României pentru ajutorul militar acordat, ca să avem confirmarea că România a oferit ajutor militar Ucrainei. Având în vedere această secretomanie, va fi greu de aflat ce anume i s-a cerut Bucureștiului în aceste zile. România a beneficiat de o expunere enormă, cum n-a mai avut de la summitul NATO din 2008, când Putin a venit la București ca să avertizeze NATO să nu aprobe planurile de aderare ale Ucrainei și Georgiei și, după unele surse, chiar ar fi amenințat cu ocuparea Crimeei. Acest câștig de prestigiu politic trebuie plătit cumva. Faptul că România este, așa cum s-a remarcat, țara care are cea mai lungă frontieră cu Ucraina este doar un motiv simbolic pentru organizarea reuniunii la București. Un altul este recompensarea, tot simbolică, a României pentru atitudinea fermă și predictibilă avută de București în criza ucraineană, pentru sprijinul militar, primirea refugiaților și organizarea transportului de cereale ucrainene prin portul Constanța.
Dar credem că se dorește ceva mai mult de la România. Nu există niciun motiv serios pentru ca secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, să stea două zile la București, pentru o simplă reuniune a miniștrilor de externe ai NATO. El s-a aflat la București pentru că avea treabă la București, nu în altă parte. Stoltenberg a avut pe agendă, pe lângă întâlnirile „de protocol” cu președintele Iohannis și cu ministrul Aurescu, și întâlniri cu prim-ministrul Ciucă, chiar și cu președintele Camerei Deputaților, Marcel Ciolacu. Dacă excludem orice intenție de susținere politică a liderilor PSD și PNL de către secretarul general NATO, ceea ce rămâne sunt lucruri pe care acesta din urmă a dorit să le discute cu șefii Executivului și Legislativului de la București. Ce lucruri, asta rămâne de văzut. Va trebui să privim probabil cu mai multă atenție deciziile guvernamentale și parlamentare din următoarea perioadă pentru a desluși indirect ceea ce nu ni se spune direct, dar probabil obiectivul NATO în România va deveni, la un moment dat, evident.
Pe lângă Stoltenberg, și secretarul de stat al Statelor Unite, Antony Blinken, a avut, la rândul său, întâlniri bilaterale în marja reuniunii miniștrilor NATO. Blinken s-a întâlnit cu ministrul de externe, a fost primit de președinte și l-a vizitat, la rândul său, pe prim-ministrul Nicolae Ciucă. Americanii sunt oameni pragmatici, care se feresc de obicei de prea multe gesturi de protocol sau preferă să le mențină la minim. Or, aceste vizite bilaterale par să fie ceva mai mult decât simple gesturi de curtoazie, adică par să indice un interes american concret. Or. existența unor interese NATO și americane în România nu poate fi, la urma urmei, decât de bine. //
