Rusia, tezaurul înapoi!

Parlamentul European a votat recent, cu o majoritate largă, de 80%, o rezoluție prin care cere tuturor instituțiilor europene – Comisie, Consiliu, Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă, Consiliul UE – să includă în relațiile sale cu Moscova problema restituirii tezaurului României transferat în Rusia în 1916 și 1917 și niciodată returnat. Inițiativa rezoluției a aparținut eurodeputatului PMP, Eugen Tomac, căruia i s-a alăturat eurodeputatul USR, Vlad Botoș, dar a fost sprijinită de toate grupurile parlamentare românești, cu excepția reprezentantului AUR, Cristian Terheș, care a încercat să dilueze esența rezoluției – tezaurul – cu o mulțime de amendamente deplasate și fără legătură cu problema în cauză.

În pofida aprecierii eurodeputatului „naționalist”, Rareș Bodgan, care a afirmat că este lipsită de importanță, rezoluția poate fi calificată drept una „istorică” pentru că reușește să „europenizeze”, să „internaționalizeze” o chestiune care până la data adoptării ei era strict românească. Cu alte cuvinte, de câte ori Uniunea Europeană va negocia cu Rusia în viitor, dacă Guvernul României o va cere, atunci problema tezaurului va fi pusă pe masă. În felul acesta, Rusiei îi va fi mai greu să respingă pur și simplu cererile UE, mai ales că acestea pot avea o greutate mult mai mare pentru Moscova decât tezaurul României. Remarcați aici condiția ca autoritățile române să solicite explicit instituțiilor europene să ridice problema tezaurului în relațiile cu Rusia, un lucru care, chiar dacă pare de domeniul evidenței, nu este. E plină administrația românească de funcționari obtuzi care habar n-au ce fac și de ce ocupă funcții înalte la stat și există, de asemenea, filoruși sau chiar agenți ai Rusiei care ar prefera să ascundă problema prin sertare pentru multe decenii, până când nimeni nu va mai ști nimic de ea. Sau s-ar putea să ne trezim cu invocarea unor înalte „rațiuni de stat” și „interese naționale” care ar face ridicarea chestiunii tezaurului „inoportună”. Când vine vorba despre prostie, rea-voință și chiar trădare, autoritățile de stat românești sunt cel mai sigur loc unde să le găsești. Restituirea tezaurului ar trebui să fie obiectul unui consens național, dar, după cum se vede, nu toți cei care se bat în pieptul de aramă cu cărămida națională urmăresc interesul național.

Dovada că rezoluția este bună pentru România deoarece presupune asumarea la nivelul UE a restituirii tezaurului o reprezintă reacția oarecum surprinsă și pe deplin nepregătită a autorităților ruse. Ambasadorul rus la București, Valeri Kuzmin, a tăcut mâlc după ce cu numai o lună și ceva în urmă declara că România nu va primi niciodată tezaurul și că toată povestea nu este decât „o pisică moartă scoasă de la naftalină”. Acum se pare că pisica a înviat și i-a mâncat limba lui Kuzmin. Purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, această Mița Baston a diplomației de la Moscova, a declarat că România, care ar traversa o catastrofă economică, încearcă să își rezolve problemele pe seama Rusiei și că, de fapt, după calculele făcute de „experții” ruși, România ar datora Rusiei de 20-25 de ori mai mult decât este valoarea tezaurului.

Prima afirmație este o nerozie, a doua, o minciună. Numai un nerod de la Ministerul rus de Externe poate să-și imagineze că vreo țară membră a Uniunii Europene ar căuta să se salveze economic în caz de criză pe seama Rusiei. Poate că rușii care nu prea ies din țară să creadă o asemenea năzbâtie, lumea cât de cât informată, nu. Povestea cu datoria, reluată a doua zi de ieșirea mârlănească a vicepreședintelui Consiliului de Securitate al Rusiei, Dimitri Medvedev, este, cum am spus, o minciună nerușinată. Rușii pretind că România ar avea de plătit despăgubiri de război după cel de-Al Doilea Război Mondial, de care Uniunea Sovietică ar fi iertat tânăra republică populară din solidaritate comunistă. Potrivit lui Kuzmin, același argument l-ar fi adus și Brejnev în anii ’60, atunci când Ceaușescu ar fi ridicat problema tezaurului, ceea ce nu este de mirare, pentru că toți liderii ruși ulteriori, indiferent de regim, au făcut același lucru. Adevărul pe care „experții” ruși se fac că nu îl știu este că, timp de mai bine de zece ani, producția României, de la cereale la petrol și produse industriale, a luat drumul Uniunii Sovietice în contul despăgubirilor de război. Mai mult, rușii au creat dificultăți mari României și au subminat efortul de achitare a datoriilor prin faptul că au dezmembrat fabrici întregi și le-au transportat pe teritoriul sovietic. Ar fi excelent dacă statul român ar avea pe undeva documente care să ateste aceste plăți și transferuri de capital, pentru a putea dovedi că și-a achitat datoriile, dar chiar dacă nu le are, iar Rusia știe că România nu le are, adevărul istoric nu poate fi escamotat.

Cât despre golănia lui Medvedev că „românii n-ar fi o națiune, ci un mod de-a fi”, citată dintr-un film rusesc de mâna a treia, ea este mai degrabă o manifestare a unei frustrări istorice: Rusia n-a fost cu siguranță o națiune niciodată. A fost un imperiu înainte de a se forma o națiune. Medvedev a mai spus că România s-a comportat necorespunzător începând cu 1918, adică după uzurparea puterii de către bolșevici, când sovietele au considerat România un stat inamic. Ceea ce dovedesc ultimele zile și atitudinea Moscovei față de restituirea tezaurului este că Rusia nu a încetat niciodată să ne considere un inamic și că această asociere a instituțiilor UE la eforturile de recuperare a tezaurului românesc din Rusia ar trebui să facă, în logica rusească, un inamic și din Uniunea Europeană. Numai că Rusia nu își permite acest lucru. //