De același autor
Nimic din biografia și maniera lui Klaus Iohannis nu ar fi lăsat să se bănuiască faptul că acest om avea să devină politicianul român cu cel mai mare succes de după 1989. Fostul profesor de fizică și ulterior inspector școlar s-a înscris în 1990 în Forumul Democrat al Germanilor din România, o formațiune care nu putea avea decât cel mult ambiții locale, și acelea restrânse, în regiunea natală a lui Iohannis, Sibiul. Cu toate acestea, acest bărbat distant, orgolios la limita aroganței, fără charismă, cu vorba greoaie și umor inclasabil a reușit să devină primar al Sibiului în anul 2000 și apoi să fie reales în 2004, în 2008 și în 2012 cu scoruri de peste 70-80%. În 2014, a fost ales președinte al țării, după o răsturnare spectaculoasă a opțiunilor între cele două tururi de scrutin, cu peste 54% în fața candidatului PSD, Victor Ponta, iar duminică și-a zdrobit contracandidata, câștigând aproape 66% din voturi. Niciun om politic român nu a avut această serie de succese electorale continue după 1989, nici măcar predecesorul său, Traian Băsescu.
Iohannis este beneficiarul unor circumstanțe extraordinare. Ca primar, s-a dovedit un bun gospodar, făcând din Sibiu un oraș modern și european. În 2007, a gestionat excelent anul în care Sibiul a fost Capitală Culturală Europeană, fiind decorat cu ordinul „Steaua României”. În 2014, a beneficiat de valul uriaș de indignare națională ridicat de modul în care au fost tratați alegătorii din diaspora și a reușit nu doar să recupereze cele 10% care îl despărțiseră de Ponta în primul tur, dar să și-l învingă pe acesta la o diferență de nouă procente, în condițiile unei participări de 64%.
În 2019, Iohannis a obținut cel mai bun rezultat obținut vreodată de un om politic de centru-dreapta în fața candidatului stângii postcomuniste, după trei ani în care PSD a dus corupția la nivel de politică de stat, a căutat să distrugă fundamentele statului de drept, instituțiile anticorupție și independența Justiției și a îndepărtat România de Uniunea Europeană. În plus, contracandidata sa, Viorica Dăncilă, nominalizată ca soluție de avarie după condamnarea și încarcerarea liderului absolut, Liviu Dragnea, s-a dovedit inadecvată și incapabilă să convingă electoratul că se ridică la înălțimea funcției prezidențiale.
Iohannis s-a dovedit un politician versatil. După prima alegere în funcția de primar, în 2000, a condus Sibiul cu o majoritate PSD în Consiliul Local și a semnat un protocol cu guvernul Năstase. În 2009, după ce câștigase în 2007 notorietate la nivel național, a acceptat să fie candidatul la funcția de prim-ministru din partea unei alianțe PNL-PSD-UDMR-PC – vestita alianță de la Grivco – pentru a-i lua locul prim-ministrului demis Emil Boc. Traian Băsescu a refuzat atunci acea nominalizare, iar, după alegerile prezidențiale, însuși Iohannis a admis că nominalizarea nu mai este adecvată. În 2012, Iohannis a refuzat să vadă vreo neregulă în modul în care USL a preluat în forță puterea și a declanșat suspendarea președintelui în pofida reacției extrem de ferme a Comisiei Europene și a Statelor Unite. La începutul anului 2014, după aproape doi ani de guvernare USL, Klaus Iohannis a fost din nou în centrul unui război politic. PNL și liderul său, Crin Antonescu, l-au propus pentru funcția de ministru de interne și vicepremier, propunere refuzată de prim-ministrul Victor Ponta. În acel moment, PSD se hotărâse deja că Ponta va candida la prezidențiale, iar PNL a încercat să contracareze această decizie prin nominalizarea lui Iohannis. Refuzul lui Ponta a avut drept efect ruperea USL și reorientarea PNL spre o alianță cu foștii adversari din PDL și care a dus la fuziunea dintre cele două partide.
Convertirea lui Iohannis la antipesedism radical este de dată recentă. Ca președinte, Iohannis și-a început primul mandat printr-un apel la consens politic asupra marilor direcții de interes național, dar în mai puțin de un an avea să intre în conflict deschis cu Ponta și cu guvernul PSD. Abia după alegerile din 2016 și instalarea guvernului Grindeanu, Iohannis a intrat într-un război de uzură cu PSD. Primul șoc l-a reprezentat Ordonanța 13 din ianuarie 2017, care a scos sute de mii de oameni în stradă. Iohannis a participat el însuși la manifestații în celebra geacă roșie, dar, mai important, a participat la celebra ședință de guvern a „elefanților”, în care a intervenit împotriva ordonanței.
Au urmat trei ani în care Iohannis a trimis și retrimis la Curtea Constituțională modificările la legile justiției, cu un succes limitat, a sesizat Comisia de la Veneția, s-a opus fără succes demiterii Laurei Codruța Kovesi din funcția de procuror-șef DNA, a contestat modificările aduse Codurilor Penal și de Procedură Penală și a recurs la toate mijloacele constituționale care îi stăteau la îndemână pentru a împiedica asaltul dat de PSD la adresa justiției și tentativele transparente ale majorității de legiferare în favoarea corupților și a infractorilor. În mai 2019, Iohannis a organizat un referendum privind Justiția, care a trecut cu succes, iar în iulie 2019, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale modificările aduse Codurilor penale de majoritatea PSD. Lui Iohannis i s-a reproșat reacția întârziată sau, uneori, ca în cazul legii recursului compensator, lipsa de reacție față de acțiunile PSD, dar, pe ansamblu, nu i se poate reproșa că nu s-a luptat cu PSD la fiecare pas. În octombrie, guvernul Dăncilă a fost demis prin moțiune de cenzură, fapt considerat de Iohannis cea mai importantă realizare a mandatului său.
