Taifunul Andronescu

Doamna ministru al Educației anunță săptămânal câte o reformă în sistemul de învățământ numai ca să revină tot atât de des asupra ei. Vorbește despre clase separate pentru copiii cu nevoi speciale, pentru ca ulterior să nege cu tărie că ar susține segregarea. Apoi anunță că se gândește să introducă obligativitatea învățământului de douăsprezece clase, uitând că cetățenii români (și europeni) pot alege, dacă doresc, să muncească de la 16 ani. Săptămâna următoare doamna reformează tot sistemul de la clasa 0 la clasa a XIII-a, cu mutarea claselor de la un ciclu la altul, mutarea evaluărilor naționale de la o clasă la alta ori desființarea lor cu totul și ne anunță nu una, nu două, ci patru forme diferite de bacalaureat menite să înlesnească formarea profesională. Ecaterina Andronescu este un vârtej de contradicții, un ciclon de nonsensuri, care amenință să devasteze învățământul românesc.

Sloganul sub care lucrează ministrul PSD al Educației este „Țării câți mai mulți absolvenți!“, așa cum în alte vremuri era „Țării cât mai mult cărbune!“. În România, momentul cu cel mai mare impact asupra abandonului școlar este trecerea din clasa a VIII-a în clasa a IX-a, când cei mai mulți elevi renunță să se mai înscrie la liceu. Doamna Andronescu ne propune transformarea clasei 0 în clasa întâi, ceea ce înseamnă că clasa a IX-a devine ultima clasă de gimnaziu și astfel, printr-o simplă redenumire administrativă, cresc șansele ca elevul tentat să se oprească astăzi după opt clase să fie convins, cumva, să mai petreacă cel puțin un an în școală, astfel încât să „împlinească“ măcar cei zece ani de învățământ obligatoriu din punct de vedere legal. În realitate, chiar dacă se evită fatidicul abandon de după clasa a VIII-a, elevii care nu urmau liceul în varianta veche nu l-ar urma nici în cea nouă și ar părăsi, practic, școala după gimnaziu exact ca înainte. Singurele lucruri care s-ar schimba ar fi statisticile Ministerului Educației privind rata abandonului școlar. Întregul artificiu și-ar pierde însă valoarea practică, dacă s-ar introduce obligativitatea absolvirii a 12 sau 13 clase, pentru că rata abandonului s-ar „recupera“ pe parcurs.

O altă problemă a ministerului este că, dacă aproximativ 20% dintre elevi abandonează școala după clasa a VIII-a fără să mai apuce să obțină vreo diplomă, în jur de o treime din cei care continuă totuși încă patru ani pică anual BAC-ul. În cea mai mare parte, aceștia sunt elevi care au obținut note mici la examenul de evaluare națională din clasa a VIII-a (fosta Capacitate) și au fost repartizați la așa-numitele licee tehnologice. În fiecare an auzim de cel puțin câteva astfel de licee unde rata de absolvire este zero sau foarte apropiată de zero. Pentru acești elevi care trăiesc timp de patru ani suspendați într-o aparență de școlarizare, doamna Andronescu propune un „BAC tehnologic“, croit pe măsura posibilităților lor limitate din punct de vedere teoretic și, de multe ori, insuficient testate practic. Scopul declarat de ministru este eliberarea unor diplome de absolvire care le-ar permite acestor persoane să se angajeze mai ușor. Un scop nedeclarat este să crească în mod artificial și, de cele mai multe ori, nemeritat numărul de absolvenți, iar un altul este să valideze o formă de învățământ - liceul tehnologic - care nu produce în acest moment decât contraperformanță educațională. „Prețul“ plătit de absolvenții acestui tip de BAC de mâna a doua ar fi blocarea accesului în învățământul universitar, dar aceasta este doar propunerea cu care a încercat Andronescu să vândă public ideea de BAC tehnologic. Nimeni nu poate garanta însă că, undeva pe parcurs, în parlament sau în guvern, nu va apărea un amendament sau o ordonanță care să decreteze că „BAC-ul tehnologic“ e mai mult „BAC“ decât „tehnologic“ și va deschide acestor absolvenți ușile dacă nu ale marilor universități, atunci cel puțin ale fabricilor de diplome pentru absolvenții acestor forme de învățământ eșuat.

BAC-ul tehnologic lovește, în felul în care este gândit, în direcții opuse, ceea ce este o performanță chiar și pentru Andronescu. Pe de o parte, lovește în ideea de merit și performanță academică, încurajând convingerea că se pot obține rezultate și pe calea ușoară, fără efort, fără sacrificii, doar păcălind șmecherește sistemul. După scandalurile doctoratelor plagiate și al fabricilor de diplome universitare, un BAC obținut fără a face efectiv școală ar compromite definitiv orice idee de merit academic. Pe de alta, BAC-ul tehnologic ar lovi în ideea de învățământ profesional. Dacă se poate obține un BAC de la liceele tehnologice, unde nu se face nici școală, nici nu se învață cine știe ce meserie, atunci de ce și-ar mai bate capul cineva să învețe cu adevărat o meserie, cu excepția cazurilor fericite când astfel de școli au deja parteneriate cu firme interesate? În sistemul Andronescu, nu e clar cum se va intra la liceu, dar, chiar și așa, e de presupus că atractivitatea liceelor tehnologice va crește mai degrabă pe seama școlilor profesionale, în special a celor pe termen scurt, decât pe seama liceelor teoretice.

Soluția de bun-simț ar fi reformarea sistemului de învățământ tehnologic astfel încât să pregătească oameni capabili să își găsească un loc de muncă în industrie și servicii, nu să îi transformi, prin lege, în absolvenți de bacalaureat. Dar, pe de altă parte, de ce ar face Andronescu și PSD reformă reală, când e mai ușor să împartă diplome la toată lumea?