Trădarea lui Trump: abandonarea vechilor alianțe și spolierea Ucrainei

Dacă nu ați auzit până acum de scandalul Signalgate, recapitulăm: înainte de atacurile militare americane împotriva rebelilor Houthi din Yemen, o grupare teroristă susținută de Iran, care atacă în mod constant nave comerciale și militare în Marea Roșie, Canalul Suez și Golful Persic, a avut loc o discuție pe o cameră de chat a rețelei Signal, între cei mai înalți oficiali ai Administrației Trump din domeniul securității naționale.

Pe lista participanților a fost introdus, de către consilierul pentru securitate națională Mike Waltz sau de către un membru al staffului său, și redactorul-șef al revistei The Atlantic, Jeffrey Goldberg, publicație care îl comparase anterior pe Trump cu Hitler și care nu se afla, așadar, în grațiile noii puteri de la Casa Albă. E ca și cum consilierii lui Călin Georgescu ar fi invitat Revista 22 la o întâlnire secretă cu mercenarii lui Potra. Evident, Goldberg a publicat conversația, care conținea, pe lângă altele, o descriere detaliată a atacurilor făcută de secretarul apărării, Pete Hegseth. În orice univers aceasta este o dovadă clară că s-au discutat chestiuni ce țin de securitatea națională pe o rețea nesecurizată.

 Pe lângă acest aspect care a fost negat cu toată furia de Casa Albă și de șeful Pentagonului, conversația scoate în evidență și un fel de conștiință de clică în care participanții s-au întrecut în laude și lingușeli la adresa Șefului Suprem. În cadrul acestor discuții a venit vorba și despre Europa. Astfel, același Hegseth îi trage o tămâiere vicepreședintelui J.D. Vance (prezent și el pe chat), spunându-i că „împărtășesc disprețul dvs. pentru obiceiul europenilor de a primi avantaje gratis”, o aluzie la faptul că majoritatea navelor care traversează căile amintite sunt europene, în vreme ce un număr foarte mic de nave americane aleg aceste rute. Pentru Hegseth, faptul că atacul asupra grupării Houthi, precum și utilizarea resurselor americane reprezintă o favoare, evident nemeritată, făcută europenilor care nu sunt în stare să o facă singuri. Același Hegseth caracterizează mai departe Europa drept „jalnică”.

Doctrina Washington a Alianțelor Instabile

Ceea ce rezultă cât se poate de explicit din aceste schimburi de opinii este desconsiderarea cu care cei mai puternici oameni din domeniul securității SUA privesc Europa. Dacă mai există lideri europeni care speră să intre în grațiile echipei Trump pe căi bilaterale sau personale ar trebui să abandoneze orice speranță: nimeni de la Washington nu este dispus „să facă favoruri” europenilor. Această realitate s-ar putea să se întipărească cu greu în mintea celor mai mulți atlantiști care încă speră că „relațiile speciale” vor fi refăcute sau că America va veni în sprijinul Europei, dacă cumva Putin se hotărăște să testeze soliditatea NATO atacând un stat membru, cum ar fi una dintre țările baltice sau Finlanda.

Această „reținere” americană nu este o speculație de presă, este o afirmație făcută negru pe alb într-un memorandum trimis vinerea trecută de către același Pete Hegseth șefilor militari ai Pentagonului, în care vorbește despre reorientarea forțelor militare spre regiunea India-Pacific, cu scopul explicit de a descuraja China să cucerească Taiwanul sau, dacă descurajarea nu funcționează, cu scopul de a face față unui conflict cu China.

Documentul, care a fost scurs către Washington Post, mai susține că, în cazul unui atac rusesc, Europa se poate bizui pe „foarte puțin sprijin din partea Statelor Unite, poate chiar deloc”, singurele forțe americane disponibile pentru respingerea unui astfel de atac sunt „cele care nu sunt deja desfășurate” în zona Pacificului, cu alte cuvinte, pe forțele americane deja desfășurate în Europa, câte or fi. Asta în cel mai bun caz, pentru că, cu alt prilej, secretarul apărării a declarat că este posibil ca o parte, dacă nu chiar toate, din forțele americane staționate pe teritoriul european ar putea fi retrase.

Aceasta nu este doar o amenințare reală la adresa Europei, este o desconsiderare flagrantă a Tratatului Atlanticului de Nord, care prevede că securitatea membrilor este indivizibilă. Actuala Administrație americană pare să fi îmbrățișat Doctrina Washington a Alianțelor Instabile, formulată acum mai bine de 200 de ani de către președintele Thomas Jefferson, care prevedea că alianțele Statelor Unite sunt temporare și pot fi schimbate în funcție de interese. Or, asistăm în această perioadă la o schimbare a orientării americane de la vechea alianță cu Europa în cadrul NATO la o alianță de facto cu Rusia, pe care a susținut-o inclusiv la ONU, împotriva presupușilor „prieteni” din Europa.

Veștile despre discuțiile pe care le-au deschis cu rușii privind exploatarea mineralelor rare indică faptul că Trump își dorește să reia cât mai curând relațiile comerciale cu Rusia și să renunțe la sancțiuni. Evident, nu poate face asta pentru că, în primul rând, o parte semnificativă a sancțiunilor sunt impuse de Uniunea Europeană și, în al doilea, pentru că nu are deocamdată nimic de arătat lumii în privința progreselor către semnarea unui armistițiu de durată, în lipsa instrumentelor reale de a constrânge Rusia.

Amenințarea făcută duminică privind impunerea de taxe vamale de 25% până la 50% asupra petrolului rusesc dacă Putin nu se mișcă mai repede cu acordul de încetare a focului scoate la iveală mai degrabă frustrarea lui Trump, un tip cunoscut pentru lipsa răbdării, decât abandonarea „prieteniei” cu Putin.

Ucraina, pe tarabă

Despre felul în care privește Trump conflictul ucraineano-rus și relația cu Europa în general ne vorbește acordul privind mineralele ucrainene pe care Casa Albă l-a trimis la Kiev și pe care The Telegraph l-a dezvăluit în premieră. Dacă în forma veche a acordului se prevedea că va fi creat un fond gestionat în comun care va împărți la doi profiturile din exploatarea mineralelor, în noua versiune, fondul va fi administrat de un consiliu format din cinci membri, dintre care trei sunt americani, toate profiturile vor fi trimise la Washington până la suma de 100 de miliarde de dolari (nu 350 de miliarde, cum vântura Trump) în contul a ceea ce ucrainenii consideră o donație, iar Administrația americană, un împrumut.

În plus, concernul care va exploata mineralele va avea drepturi exclusive nu numai asupra acestora, ci și asupra producției de hidrocarburi (petrol și gaze naturale, inclusiv gaze naturale lichefiate), asupra instalațiilor de producție a combustibililor, a rafinăriilor, a drumurilor, căilor ferate și asupra altor mijloace de transport al acestora. O spoliere în toată regula, pe care unii au numit-o „expropriere”.

În realitate, este vorba despre unul dintre acele acorduri pe care puterile coloniale din secolul al XIX-lea obișnuiau să le impună coloniilor fără să ofere nimic la schimb. Bineînțeles că noul acord, deși împovărător, nu oferă nimic din partea americană, nici măcar garanțiile de securitate mult cerute de Kiev. Dinspre partea ucraineană s-au auzit câteva voci care au apreciat că noile condiții sunt inacceptabile, dar deocamdată nu avem o poziție oficială. În fond, și acordul inițial, mai bun, nu a mai fost semnat din cauza ambuscadei în care a fost prins Zelenski în Biroul Oval. Cu acel prilej, Trump i-a strigat furios liderului de la Kiev că nu are nicio carte în mână de jucat în acest joc și, din punctul său de vedere, a avut dreptate. America poate impune cele mai grele condiții, iar ucrainenii vor fi obligați să le accepte, pentru că miza este uriașă: a avea sau a nu mai avea o țară.

 Această manieră a Administrației Trump de a se raporta la o țară până nu de mult aliată reprezintă o trădare a idealismului și generozității americane demonstrate de mai bine de 100 de ani, un mercantilism dus la extrem care subminează însăși credibilitatea guvernului american. Este o lecție pe care europenii trebuie să o învețe rapid și, dacă nu pot, să se îndrepte liniștiți spre declin. Poate că Donald Trump nu este un nou Hitler, cum a scris The Atlantic, dar cu siguranță este un lider care nu ar fi venit în ajutorul Europei la ceas de mare nevoie.